BUCEGI ÎN ASFINȚIT
Apun Bucegii în delir de seară,
fâșii de raze lin mângâie brazii,
s-au ostoit din ciripit și barzii
pădurilor,în asfințit de vară.
Doar vârfuri mai rămân strălucitoare
le țin aprinse flacăra luminii,
vreo câțiva nori se-ațin în calea Lunii
iar ea timidă stă după ponoare,
Umbre se lasă pline de mistere
în cenușiul sumbrului amurg,
clipele trec,spre infinituri curg,
vin și se duc în marșul de tăcere.
Au ațipit Babele pentru-o clipă
dar Sfinxul din Bucegi rămâne-n pază
hotarele întregi vrea să le vază,
pământul țării nu e de risipă.
În Peșteră sfințită-i o icoană
din picătura vremii nesfârșite,
călugări gravi cu plete încărunțite
roagă să treacă suflete prin vamă.
În stânci, prin cripte, suflete-și dorm somnul
alături de Zamolxis sunt strămoșii,
acolo ard mereu focurile roșii
și Crucea de Eroi din vârful Omul!