La poarta noii zile bat cu temeri și sfială,
După o noapte de coșmar și vise de-ndoială.
La orizont îmi face semn, cu razele-i aprinse,
Un soare blând, promițător spre brațele-mi întinse.
Privirea mi-o ridic, într-o smerenie profundă,
Și sufletul în rugăciune ușor mi se cufundă:
Îi mulțumesc Divinului că încă sunt pe Terra,
Că n-am pornit-o prea din timp în zbor către Venera.
Mă-ntorc apoi către domestic, că multe trag de mine,
În habitatu-n care simt că-mi face-atâta bine
Și-n care toate câte sunt spectacol îmi oferă,
Dar se întâmplă, uneori, că timpul mă disperă.
De cum se crapă zorii, îl simt cum trece ca un hoț,
Când eu mă mișc în stânga-dreapta, după cireșe mă cocoț
Și chiar mi-e teamă, uneori, că aș putea să cad,
Dar căzătura n-ar putea să fie ca în iad.
Când cortexul ni-e tăbăcit de-atâtea informații,
Ce-n amalgamul surselor par și elucubrații,
Se pare că mult nu mai e și iad va fi Pământul
De-n noaptea minții vom trăi tot ignorând
CUVÂNTUL.
Căci mai întâi a fost CUVÂNTUL când lumea a creat
Prin bunătatea Lui Divinul, și tot era. curat…
Acuma lumea e o troacă în pas alert către holism,
O mână greii terrieni cu goarnă de sofism.
La poarta noii zile încerc, dacă se poate,
Să sper că vom ieși din a minții noastre noapte,
Ne vom păstra, cu demnitate, și limba, și cultura,
Rămâne-vor sofiștii-n glob cu toată tevatura.
5 iulie 2023, Vernești, Buzău, România – Georgeta Tudor


