Un Tată-Păun, cu privirea-n profil,
Își număra „faima”, trufaș și cu stil:
— Vezi, fiule, câți mă adoră în lume?
Mii de străini rostesc azi al meu nume!
Sunt greu de atâta respect și onor,
Măsor cât valor prin acest monitor!

Copilul privea spre sticla cea rece,
La umbra ce-n ochii tatălui trece,
Și-ntinse o mână spre fața lui vie,
Căutând un părinte, nu o fantezie:
— Tăticu’, străinii ce-n geam te adoră,
Știu oare că-mi este frică de-o oră?

Vin ei să te-ajute când plâng singur în pat?
Ori sunt doar sclipiri într-un geam înghețat?
Iubirea ta-i mare, dar e de hârtie,
Se stinge când mufa nu-i în priză, vie.
Eu n-am învățat să măsor prin ecrane,
Căci foamea de tine n-are butoane!

Tu vinzi străluciri în vitrine de fum,
Dar eu am nevoie de tine, acum!
Nu-mi da un „Like” dintr-o lume absentă,
Căci viața nu-i poză, este doar prezență.
Ecranele mint, sunt oglinzi de cleștar,
Ce fură din noi cel mai prețios dar.

Păunul tăcu, cu mândria-n tărână,
Simțind cum e viața: un strâns de mână
Pierdu și culori, și profil,
Rămânând doar un tată în fața-unui copil.

***
Punem viața în vitrine de cleștar,
Și facem din suflet un trist inventar.
Privim în ecran ca-ntr-un sanctuar
Pierzând din vedere cel mai prețios dar:
Prezența de tată-i, un glas, o poveste,
Căci viața e o clipă ce-acum nu mai este.
Iubirea nu-i bifă sau mii de vizualizări,
Ci tihnă în suflet și calde mirări.

Iubirea nu-i vintage și nici modernă, n-are parolă sau semnal în van;
se măsoară-n bătăi și căldură fraternă, nu în cifre pe un rece ecran.

TRADUCERE ÎN LIMBA ITALIANÅ:

Un Padre Pavone, fiero del suo profilo,
contava i suoi „amici”, con boria e con stile:
— Vedi, figlio mio, quanto amore nel mondo?
Migliaia di estranei mi acclamano in fondo!
Sono colmo di onore, di stima e rispetto,
misuro il mio valore in questo muretto!

Il bimbo guardava quel vetro gelato,
l’ombra che negli occhi del padre è passato,
tese una mano verso il volto suo vivo,
cercando un papà, non un sogno furtivo:
— Papà, quegli estranei che tanto ti onorano,
sanno che ho paura quando le ore risuonano?

Vengono a aiutarti se piango nel letto?
O sono riflessi di un finto affetto?
L’amore tuo è grande, ma è solo carta,
si spegne se la spina dal muro si scarta.
Io non ho imparato a misurarmi con i tasti,
ché la fame di te non ha tasti né pasti!

Tu vendi bagliori in vetrine di fumo,
Ma io ho bisogno del tuo profumo
Di un attimo vero, non di un „Like” assente,
Ché vita non è foto, ma l’esser presente.
Gli schermi mentono, specchi di cristallo,
Che rubano il tempo, lasciandoci lo stallo.

Il Pavone tacque, l’orgoglio nel fango,
sentendo cos’è vita: un abbraccio, un rimpianto.
Perse colori e profilo,
Restando solo un padre, con un figlio sul ciglio.

***

Mettiamo la vita in vetrine di cristallo,
facendo dell’anima un triste inventario.
Fissiamo gli schermo come un santuario,
perdendo di vista il dono più raro:
la presenza di un padre, una voce, un racconto,
ché la vita è un istante, di un attimo è il conto.
L’amore non è un „visto” o mille visualizzazioni,
ma pace nel cuore e vere emozioni.

L’amore non ha tempo e non ha segnale, non chiede codici per farsi reale;
si misura in pelle, in un gesto carnale, non in bit o pixel su un monitor glaciale

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Păunul Îngâmfat – Il Pavone Presuntuoso/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 martie 2026