„Politica este o îndeletnicire de canalii.”

                  (Mario Vargas Lliosa)

Permanent, Alexandr Soljeniţîn a luptat pentru regalitatea DREPTĂŢII sub sceptrul ADEVĂRULUI, privind TRECUTUL istoric aşa cum a fost în ţara sa şi în lume.

Revoluţia bolşevică a uzurpat natura firească a imperiului ţarist, chiar dacă nu se mai afla pe linia ortodoxă, instaurând în plin secol XX, o orânduire SCLAVAGISTĂ, ce se va revărsa ideologic prin expansionismul samavolnic al armatei sovietice în Europa de Răsărit şi în mod cu totul mai bolşevic în Regatul României, care va deveni o Republică Penitenciară, adică o variantă fidelă a Arhipelagului Gulag.

   Arhipelagul românesc, nu atât prin configuraţia sa geografică de insule (uscat înconjurat de ape), ci, de stare politică,  insuliţe-vieţi (uscat înconjurat de sânge).

În anul 1966, în Germania de Vest, au fost condamnaţi 86.000 de criminali nazişti, nici unul în Germania de Răsărit, iar în URSS, aproximativ 30 de ucigaşi. (?!)

Modul meschin, laş, machiavelic, fariseic şi trădător al necondamnării celor vinovaţi de crime, de genocid, de holocaust, l-a determinat pe prigonitul şi persecutatul scriitor Alexandr Soljeniţîn, asumându-şi orice risc, să se exprime, să se manifeste, să ia atitudine publică, pentru ca liderii ţării sale să-şi recunoască acele orori pe care le-au comis, să facă măcar penitenţă morală, cerând iertare pentru trecutul vinovat, pentru a nu se mai repeta, dar şi pentru recăpătarea onoarei patriei sale.

„De ce Germaniei i-a fost dat să-şi pedepsească criminalii, iar Rusiei nu i-a fost dat? Cât de primejdios va fi drumul nostru dacă nu ne este dat să ne purificăm de această spurcăciune ce putrezeşte în trupul nostru? Ce lecţie va putea Rusia să dea lumii?…

   Ce-i de făcut, dacă frica animalică de a îndura măcar a suta parte din ceea ce ei au pricinuit altora precumpăneşte în ei orice impuls spre dreptate?…

   Înaintea ţării noastre şi înaintea copiilor noştri suntem obligaţi să-i căutăm şi să-i judecăm pe toţi! Să-i judecăm nu atât pe ei, cât mai ales crimele lor….

   În secolul al XX-lea nu este cu putinţă ca decenii de-a rândul să nu deosebeşti care sunt atrocităţile pasibile de judecată şi ce este <<trecutul>> care, <<nu trebuie răscolit!>>

   Trebuie să condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către alţii! Trecând viciul sub tăcere, cufundându-l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi simplu le ocrotim bătrâneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc <<indiferente>>, nu din pricina <<slabei activităţi educative>>. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare.

   Şi va fi neplăcut, şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!”

(Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag 1918-1956, vol.I, trad. Nicolae Iliescu, Ed. Univers, Bucureşti-2008, p. 147-148)

Substituirea Adevărului istoric cu minciuna proletară, atee propăvăduită continuu în societate va deveni o formă de existenţă.

Instituţia MINCIUNII atee trebuie să oficieze cultul dedublării personalităţii!

Coordonatorii „iluminaţi” ai Laboratorului Minciunii, au creat proiectul, prin care (la cei vizaţi) fiecare expresie a feţei, fiecare înclinare a capului, fiecare unduire a corpului, fiecare mişcare a mâinii, fiecare mişcare a limbii să poată fi fin observată de cineva. De aceea, fiecare cuvânt trebuie prudent grăit ca nu cumva să contrazică minciuna generală. „Există un set de fraze, un set de etichetări, un set de formule mincinoase gata pregătite şi nu se poate concepe un discurs sau un articol, nu se poate imagina o carte ştiinţifică, un volum de publicistică, de critică sau o operă aşa-zis <<beletristică>> în care să nu se recurgă la această recuzită de fond. În cel mai ştiinţific dintre texte, va trebui să existe un loc unde să fie susţinută o falsă autoritate ori prioritate, unde cutare sau cutare autor să fie ponegrit pentru că a spus adevărul: fără aceste minciuni nu poate vedea lumina tiparului nici o lucrare, fie ea şi academică. Ce să mai vorbim de zbierătele de la mitinguri, de ieftinile şedinţe din pauze, unde trebuie să votezi împotriva propriei tale opinii, să ai aerul că te bucuri de ceea ce în realitate, te supără, şi să-ţi exprimi vehement mânia în legătură cu lucruri care nu te afectează defel.”

(Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, trad. Ion Covaci, Ed. Univers, Bucureşti – 2008, p. 503)

Cei care, şi se ştie foarte bine cine sunt, şi de când conspiră, cred în satanica lor nebunie că l-au uzurpat pe Dumnezeu din Imperiul Adevărului, Binelui, Credinţei Ortodoxe, Dreptăţii, Dragostei, Frumosului, Libertăţii, Crucii şi Învierii, al celei de-a Doua Veniri şi al Judecăţii, au înlocuit ADEVĂRUL divin – Izvorul Vieţii, cu Minciuna lor ocultă, ca formă de existenţă.

Minciuna lor este precum invadatorii care vin cu oşti să smulgă pruncul de la sânul mamei, ori Fiii de la sânul Patriei pentru a-i ucide spre pofta urii lor.

   Acele şi aceste unelte ale Răului, vor să ne omoare MAMA – PATRIE, înlocuind-o cu o fiară vitregă, care trebuie să smulgă grâul şi să lase neghina, să alunge lumina şi să lase întunericul, să împrăştie mireasma şi să lase duhoarea, să stopeze cântarea şi să lase ţipătul, să stârpească ruga şi să lase rugul, să întineze bucuria şi să lase rânjetul, să alunge iubirea şi să lase ura, să încremenească gândirea şi să zburde slugoii robotizaţi, să ponegrească frumosul şi să laude bestia, să surpe tradiţia şi să înalţe desfrâul, să-L alunge pe Dumnezeu şi să se închine satanei, să ucidă Omul, să se gudure sub Fiară.

   Minciuna oficiată ocult şi propăvăduită politic, antifiresc, devine un aisberg al al distrugerii, al răsturnării tuturor valorilor morale, spirituale, religioase.

  Oficianţii iluminaţi ai Minciunii uzurpă armonia naţională a Patriei şi pe cea universală a lumii, substituindu-se sacerdoţilor ADEVĂRULUI.

Fiii legitimi ai Minciunii fariseice sunt Răufăcătorii – monarhii Urii şi ai Răului!

Ei întronizează o Societate a lor, a INGRATITUDINII şi a PARVENITISMULUI.

Răufăcătorii vor doar că culeagă, fără să are, să strângă fără să semene, să recolteze fără să crească, să posede fără să întreţină, să fie cocoţaţi fără merite, să fie permanent adoraţi de victimile lor şi dacă s-ar putea, să-i ocolească Cositoarea.

   „Într-o societate descompusă, ingratitudinea e o atitudine cotidiană, curentă, care aproape că nu mai stârneşte mirare. După arestarea selecţionatorului V.S. Markin, agronomul A.A. Soloviov şi-a adjudecat fără să clipească sortul de grâu <<Taiga-49>> realizat de acesta.* Când a fost desfiinţat Institutul de civilizaţie budistă (toţi cercetătorii de valoare au fost arestaţi), iar când conducătorul institutului, academicianul Şcerbaţkoi, a murit, Kalianov, discipolul acestuia, s-a înfiinţat la sărmana văduvă şi a convins-o să-i predea cărţile şi manuscrisele răposatului: <<Altfel, o să fie de rău; Institutul de civilizaţie budistă s-a dovedit a fi un centru de spionaj>>. Punând mâna pe manuscrise, a publicat o parte din ele sub semnătura lui (ca, de altfel, şi o lucrare a lui Vostrikov), ceea ce i-a adus celebritatea.

   Numeroase reputaţii ştiinţifice din Moscova şi Leningrad sunt clădite în acest fel, pe sângele şi osemintele altora. Ingratitudinea discipolilor, care a lăsat o dâră neagră în ştiinţa şi tehnica din ţara noastră în anii ’30 şi ’40, are o explicaţie simplă: ştiinţa a trecut de sub egida savanţilor şi inginerilor autentici în mâinile unor parveniţi ignoranţi şi cupizi.

   Astăzi sunt greu de identificat şi de enumerat toate aceste lucrări şi invenţii furate.”

(Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, trad. Ion Covaci, Ed. Univers, Bucureşti – 2008, p. 500-501)

* Când, după 20 de ani, Markin a fost reabilitat, Soloviov, marele profitor nu a vrut să-i cedeze nici măcar o leţcaie din onorariul primit. („Izvestia”, 15.11.63.)

Dar, Freud care a sustras manuscrisele unui călugăr ortodox din secolul al XIII-lea, şi şi-a plămădit Psanaliza sa?

Dar, doctoranda olteancă…, furată cu soţii Curie?

Dar, Nicolae Paulescu cu insulina furată de doi aleşi ?

Şi acest dar, ar putea fi inepuizabil…

Dar, să revenim la CANAL.

Se ştie din sacra Tradiţie, că unele lucruri bune sau rele au şi ele legendele lor.

Iată legenda CANALULUI Stalin.

Stalin este singurul Dictator – pocherist din istoria universală care a instaurat în Uniunea Sovietică, ca formă de guvernare, Chinta ROŞIE: Imperiul Roşu, Armata Roşie, Teroarea Roşie, Ciuma Roşie şi Holocaustul Roşu.

   „Statul bolşevic numit URSS nu poate fi conceput fără comunism – iar comunismul nu poate fi conceput fără teroare.” (Alexandru Mihalcea, Salcia – un lagăr al morţii, Ex Ponto, Constanţa – 2009, p. 8)

Pe frontispiciul Arhipelagului Gulag, bântuia o rafală de furtună permanentă, ca o fantomă ce dăngănea lugubru, în dungă, că, lagărele au fost inventate de Frenkel.

   Naftali Aronovici Frenkel, a fost un evreu turc, care s-a născut la Constantinopol, unde a studiat la Institutul comercial, devenind negustor de lemn. Şi-a încropit o firmă la Mariupol, prin care a prosperat, ajutat şi de traficul de arme prin Gallipoli în timpul primului război mondial, devenind peste noapte milionar, sau chiar, „regele lemnului în bazinul Mării Negre”, având propriile vapoare şi o gazetă personală, Kopeika.

Fiind la curent cu pulsul vremii, simţind Furtuna care se va dezlănţui şi-a transferat capitalurile în Turcia, iar din 1917, s-a retras în oraşul în care s-a născut. Nerezistând ispitei bolşevice, devine rezidentul serviciilor de informaţii sovietice. Sprijinit de GPU, iniţiază o bursă neagră, pentru cumpărarea de aur şi valori (probabil şi ceva din Tezaurul românesc, dăruit de Titulescu n.a.), în schimbul rublelor sovietice de hârtie. După ce aurul a curs destul în desaga GPU, pentru acoperire, Gosudarstvennoe politiceskoe upravlenie – Direcţia politică de stat, l-a băgat la ţuhaus.

În drumul său de la Lubianka spre Insula Solovki, Frenkel şi-a informat superiorii. Era în anul 1927. Fiind o persoană cunoscută la vârf i s-a rezervat un regim special, în afara lagărului, cu ordonanţă şi liber să se deplaseze prin lagăr. Deci, în misiune. Ajunge şeful Secţiei economice (pe profil) şi cu mintea limpede lansează teza sa faimoasă, potrivit căreia, „de la deţinut trebuie obţinut totul în primele trei luni, ulterior atât el, cât şi cadavrul lui devenind inutile.”  (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, p. 61)

În anul 1928, Frenkel pune bazele unei gospodării anexe la Kem. Anul următor, un avion l-a luat la întâlnirea privată de trei ceasuri, cu Cel Mai Bun Prieten al deţinuţilor – Cel Mai Bun Prieten al cekiştilor, omniprezentul Stalin. „Frenkel desfăşoară, în faţa Părintelui Popoarelor (corect Călăului popoarelor n.a.), perspectivele orbitoare ale construirii socialismului prin munca deţinuţilor. Multe dintre contururile geografiei Arhipelagului, pe care cu peniţă ascultătoare le descriem acum, au fost trasate de el, cu îndrăzneţe trăsături de condei, pe o hartă a Uniunii, în pufăitul de pipă al interlocutorului său. Frenkel propune instituirea unui sistem atotcuprinzător de evidenţă în lagăre, cu introducerea grupurilor A-B-C-D, care să nu lase vreo portiţă de scăpare nici şefului de lagăr şi nici, cu atât mai puţin, deţinuţilor: orice deţinut care nu execută munci în gospodăria internă a lagărului (B), nu e înregistrat ca fiind bolnav (C) şi nu se află la carceră (D) trebuie, zi de zi, pe parcursul întregii condamnări, să tragă în jug (A). Istoria mondială a ocnei n-a mai cunoscut o asemenea universalitate.” (ibid., p. 62)

Atunci, s-a stabilit primul câmp experimental – grandiosul Belomorstroi, unde negustorul de sclavi a fost numit şef de lucrări. Cu ochi de anchetator, cu privire de procuror, cu faţă de măscărici peste care n-a trecut niciodată un simţământ omenesc.

În ajunul deschiderii şantierului Belomor, Frenkel este eliberat, primeşte ordinul „Lenin” şi devine Şef de şantier la BAMLag – Magistrala Baikal-Amur. (Belomorsko – Baltiiskii kanal imeni Stalina – Canalul „Stalin” Marea Albă – Marea Baltică. Istoria unui şantier). Gosizdat (Editura de stat), Istoriia fabrik i zavodov (Istoria fabricilor şi uzinelor), 1934, pp. 213, 216)

   Cartea Canalul „Stalin” Marea Albă – Marea Baltică a fost dedicată de autorii, M. Gorki, L.L. Averbah, S.G. Firin şi restul de 33 de confraţi slugarnici, celui de-al XVII-lea congres al partidului. Ea a apărut ca o ramificaţie a Istoriia fabrik i zavodov – Istoria fabricilor şi uzinelor a lui Maxim Gorki.

Despre istoria cărţii avem mărturia deţinutului politic D.P. Vitkovski, şef de lucrări, atunci când la 17 august 1933, a avut loc faimoasa excursie a celor o sută douăzeci de scriitori, întreprinsă cu vaporul pe canalul Stalin, abia terminat. „Literaţi în costume albe, masaţi pe punte, făceau semne deţinuţilor din perimetrul ecluzei; unul dintre deţinuţi a fost întrebat, în prezenţa autorităţilor canalului: <<Vă iubiţi canalul? Iubiţi munca pe care o faceţi? Credeţi că aici, pe şantier, felul dumneavoastră de a fi s-a schimbat în bine? Se preocupă conducerea îndeajuns de condiţiile de viaţă ale deţinuţilor?>>.” (Arhipelagul Gulag, vol. II, op. cit., p. 64)

Finalul excursiei a împărţit grandioşii scriitori în două tabere; 84 s-au eschivat de la cultul personalităţii, lăsând restul de 36, în frunte cu docherul-condeier, să primească laudele Tătucului, după rodul proletar din toamna şi iarna anului 1933, care a scos din cuptor aburinda pită-carte, destinată posterităţii, dar probabil aluatul n-a fost bine frământat, n-a avut ingrediente bune şi n-a dospit destul, fiindcă,  „majoritatea conducătorilor glorificaţi în text şi imortalizaţi în fotografiile incluse în volum să fie demascaţi ca duşmani ai poporului. Binenţeles, întregul tiraj a fost scos din biblioteci şi distrus.” (idem.)

Docherul-condeier Maxim Gorki, şi-a motivat inspirat opera Canaliei alias Canalului, în cromatica sa slugarnică: „Ostaşii armatei Canalului” nu au bagajul trebuincios de cuvinte pentru a exprima simţămintele complexe ale reforjării, or, scriitorii au un asemenea bagaj, şi vor să le dea o mână de ajutor. Aceeaşi necesitate, de data asta pentru scriitori, este explicată astfel: <<După ce au văzut canalul… (fără oseminte şi fără gropile comune n.a.), mulţi oameni de litere s-au reîntors cu o încărcătură emoţională deosebită, ceea ce va exercita o influenţă foarte benefică asupra muncii lor… Acum, în literatură îşi va face apariţia o stare de spirit care o va împinge înainte, ridicând-o la nivelul măreţelor noastre înfăptuiri.” (idem.)

Lipsa de creaţie, de verticalitate, de atitudine, de autoritate, de onoare, de demnitate i-a făcut pe truditorii de litere, expresii caricaturale, mincinoase, omiţând şirul neîntrerupt al morţilor, subliniind negru pe alb (p. 190), că „nimeni nu moare” pe şantier. Pesemne, modul lor de calcul e următorul: o sută de mii la începutul lucrărilor, o sută de mii la sfârşit. Prin urmare, toţi sunt vii.” (Arhipelagul…II, p. 67)

Preţioasa indicaţie a Călăului între Călăi a fost cuprinsă într-o expresie scurtă: „Canalul trebuie să fie construit într-un termen scurt şi să coste ieftin!” (adică, scurt).

Tătucul le-a acordat deţinuţilor pentru reeducare şi canal doar 20 de luni: Septembrie 1931-Aprilie 1933. În vreme ce Canalul Panama, cu o lungime de 80 km, a fost construit în 28 de ani, Canalul Suez, cu o lungime de 160 km, în 10 ani, iar pentru Canalul Marea Albă-Marea Baltică, mai puţin de 2 ani. Record absolut ispititor! Nu?

„Trebuiau dislocaţi două milioane şi jumătate de metri cubi de sol stâncos, iar ansamblul lucrărilor de terasament urma să atingă 21 milioane de metri cubi. Plus aglomerările de pietre eratice din teren. Plus mlaştinile. Şapte ecluze pe <<Scara Poveneţ>>, douăsprezece ecluze la coborârea spre Marea Albă. 15 baraje, 12 guri de evacuare, 49 de diguri, 33 de canale secundare. Lucrări de betonare – 390 mii de metri cubi, cofraje – 921 de mii de metri cubi.” (Postanovlenie soveta Narodnîh Komissarov – Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului, Moscova, Kremlin, 02.08.33, Canalul „Stalin” Marea Albă – Marea Baltică, p. 401)

Norma zilnică: „doi metri cubi de rocă granitică de concasat şi de cărat cu roaba la o sută de metri distanţă!” (Arhipelagul Gulag, II, p. 69)

În conştiinţa deţinuţilor se repeta necontenit apelul-ecou: „Canalul se construieşte din iniţiativa şi din însărcinarea tovarăşului Stalin!”

Aşadar, s-a dat asaltul general al armatei canalului. La asalt s-a adăugat însă şi o preţioasă hotărâre bolşevică: se dubleză normele de lucru!

Gazeta lagărului Belomor se numea Reforjarea, iar deviza ei suna sinistru, profetic şi a dangăt de clopot: „Să ne înecăm trecutul pe fundul canalului!”

   Agenda de lucru pe vara anului 1933

La 1 Mai, comisarul Heinrich Iagoda, raportează Şefului Suprem: canalul e gata la termenul stalinit, stabilit.

În Iulie, are loc agreabila promenadă cu vaporul la Canal. Pe puntea vaporului troica, trona triumfătoare: Stalin, Voroşilov şi Kirov în fotolii împletite, glumesc, râd şi fumează. Ultimul deja era condamnat, dar nu ştia. Era o balşoaie surpriză!

În August, s-a desfăşurat expediţia celor 120 de scriitori.

„Se spune că în prima iarnă 1931-1932, au murit o sută de mii de oameni, cifră egală cu efectivul permanent al canalului… Fără teamă de exagerare se poate presupune că au murit chiar trei sute de mii de oameni.” (Arhipelagul…II, p. 74)

Panorama Canalului Stalin era o puzderie de robi căzuţi şi roabe răsturnate.

Solovceanul din celebra Insulă Solovki, D.P. Vitkovski, care a lucrat ca şef de şantier în lagărul Belomor, ne-a lăsat un  sinistru tablou crepuscular:

   „La sfârşitul zilei de muncă, pe şantier rămân morţii. Zăpada le acoperă, încetul cu încetul, chipurile. Unul – chircit sub o roabă răsturnată, cu mâinile vârâte în mâneci şi îngheţat în această poziţie. Altul – cu capul între genunchi. Alţi doi – degeraţi, cu spinările lipite una de alta. Flăcăi de la ţară – cei mai buni lucrători pe care ţi i-ai putea imagina. Sunt expediaţi la canal cu zecile de mii şi autorităţile au grijă ca nimeni să nu nimerească în acelaşi lagpunkt cu vreo rudă… Noaptea vin cu săniile să-i ridice. Când cărăuşii aruncă leşurile în sanie, se aude un trosnet ca de lemn.

   Până vara, din cadavrele neridicate la timp rămân doar oasele, care sunt aruncate în betoniere o dată cu pietrişul. Şi astfel ajung în betonul ultimei ecluze (ctitorii sfinte n.a.), de lângă oraşul Belomorsk, unde vor rămâne pe vecie.”

   (D.P. Vitkovski, „O jumătate de viaţă”, Samizdat).

Strategia politică, folosită de bolşevici după preluarea puterii sovietice prin revoluţia loviturii de stat din Octombrie 1917, s-a manifestat ca teroare naţională şi crimă de stat, generând decimarea poporului prin exploatare la sânge, arestări, execuţii, deportări, foamete generală provocată, precum cea rămasă în istorie sub numele de „foametea lui Stalin”.

„Această foamete, al cărei apogeu a fost atins în iarna dintre 1932 şi 1933, a secerat între 5 şi 7 milioane de vieţi omeneşti.” (R.W. Davies/ Stephen G. Wheatcroft, The Years of Hunger: Soviet Agriculture, 1931-1933, Basingstoke, 2004, pp. 412-415)

Marele Salt al construcţiei Comunismului s-a soldat cu Marele Asalt asupra întregului popor, care a fost hăituit, prigonit, persecutat, arestat, deportat, maltratat.

„La mijlocul lui 1933, în jur de două milioane şi jumătate de oameni se aflau în lagăre de muncă, în închisori sau în exil.” (Oleg V. Hlevniuk, The History of the Gulag from Collectivization to the Great Terror, New Haven şi Londra, 2004, p. 62)

Vina pentru arestarea cetăţeanului oropsit constituia de fapt „orice vină”: era mulţumit sau nemulţumit, era vesel ori trist, era sătul sau flămând, era grăbit ori încet.

„Între 1940 şi 1952, aproximativ 17 milioane de persoane au fost condamnate pentru că se mişcau încet, îşi părăseau locul de muncă fără permisiune sau se sustrăgeau mobilizării.” (Vert şi Mironenko, Istoriia stalinskogo Gulaga, pp.623-624)

Evident, toate aceste eşecuri, calamităţi, trădări, crize, ororuri, sabotaje, compensau prin găsirea „ţapului ispăşitor”, procedeu de a arunca vina pe poporul nevinovat (mare parte din el) în locul lor, al marilor vinovaţi, practică destul de avansată în URSS, de-a lungul anilor şi îndeosebi, „atunci când au provocat criza din 1933, scoţându-l ţap ispăşitor pe ministrul Economiei Naţionale, apoi în cazul asasinării a sute de mii de deţinuţi politici pe care i-au folosit la lucrările canalului Volga – Marea Caspică, model pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră de mai târziu, când Securitatea sovietică a pus un bolnav mintal să de-a drumul la baraje ca să năvălească apa în canal şi să înece deţinuţii care lucrau acolo, judecând apoi pe acest nevinovat om pentru crimă şi condamnându-l la moarte.” (George Popescu, Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, p. 85)

Dincolo de Sinaxarul tainic al martirilor de la Belomor, ar trebui încrustaţi pe talazurile canalului şi numele călăilor, al „trepăduşilor lui Stalin şi ai lui Iagoda, principalii vătafi ai Belomor-ului, şase nume de ucigaşi plătiţi, înscriind în dreptul lor vreo patruzeci de mii de vieţi omeneşti: Semion Firin. – Matvei Bermann. – Naftali Frenkel. – Lazar Kogan. – Iakov Rappoport. – Serghei Juk.

   Şi poate că ar mai trebui adăugat şeful VOHR de la BelBaltLag – Brodski. Şi curatorul canalului din partea VŢIK – Solz. Plus numele fiecăruia din cei 37 de cekişti de pe Canal. Plus numele celor 36 de scriitori care au glorificat Belomor-ul, printre ei, Alexei N. Tolstoi şi dramaturgul conformist Pogodin”. (Vstreci – Întâlniri, Ed. Iskusstvo – Arta , Moscova, 1967).

Soclul cruzimii Dictatorului Stalin, cel mai feroce dictator din istoria omenirii era aşezat pe abuz, ateism, atrocitate, bestialitate, crimă, demenţă, disimulare, furie, fariseism, incultură, laşitate, minciună, mişelie, orgoliu, sadism, ură etc.

El şi-a exercitat puterea supremă, satanică în statul stalinist pe care l-a creat după chipul său, între 1929-1953 (şi post mortem, în România, până azi ori mai mult n.a.). „Pe parcursul acestui sfert de secol, Stalin a ordonat încarcerarea şi executarea a nu mai puţin de un milion de cetăţeni sovietici pe an.” (Oleg V. Hlevniuk, Stalin – O Nouă Biografie a Unui Dictator. Trad. din lb. engleză, Anca Simitopol, Ed. Litera, Bucureşti, 2017)

Canalul Stalin s-a zidit cu suferinţa şi truda a sute de mii de deţinuţi politici vii şi s-a cimentat cu jertfele, oasele, moaştele a sute de mii de morţi.

                  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

24 Octombrie 2022

by

Referinţă Bibliografică

Canalul Stalin – versus „Canalul Morţii” –  DUNĂREA – MAREA NEAGRĂ (partea I)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 octombrie 2022