Când vine seara mă despart de mine,
cel ce păşeşte drept pe orice drum,
îmi strâng genunchii, aripile fine
şi mă dezleg de veşnicul „acum”
ademenindu-mi liniştea s-adaste
în trunchiul de copac, abia crescut
pe-o margine de gând cu umbre caste…
Când vine seara mă dezbar de scut,
de mantia cuvintelor, de trudă,
de lume şi de orişice tumult,
de cel mereu grăbit, de cel ce-asudă
şi doar pe visător îl mai ascult
cum marea de hârtie şi-o foşneşte
în încercarea de a mai trezi
la viaţă un poem ce-şi aminteşte
cum mi-aprindeai speranţa-n orice zi…