“DESTINUL ÎN CLEPSIDRA”

În clepsidra mea nu s-a scurs doar timp şi nisip

S-au îmbrăţişat visele cu ziua şi noaptea

Le-am mânuit ca un zmeu purtat de vânt

S-au legănat mările aducând şi ducând corăbiile dorinţelor mele

A dansat vântul luându-mi cutezanţa la înălţimi de vultur

Am ajuns la Dumnezeu îngenuncheată de atâtea ori

Şi zâmbetul lui era soarele care coace lanurile, strugurii, piersicile

Am căzut de atâtea ori de sus

Mai grea trânta, mai mătăsoasă iarba, mai mare izbânda

Şi după plâns, şi după agonie, Dumnezeu bunul mi-a arătat

Ca EL este susul şi josul şi EL este între aceste călătorii

Ca EL este călătoria sub soare, este cerul, neantul, oceanul

Şi EL s-a scurs cu mine în clepsidra, ţinându-mă de mână,

Îmi dădea pâine, struguri şi piersici coapte.

“CE POT DĂRUI EU”

Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!

Porțile raiului nu au lacăte

Ele se deschid cu har dumnezeiesc

Cules de-o viață dăruită.

M-am rugat lui Dumnezeu

Dacă am un dar pe pământ, să mi-l arate

Să pot a dărui cea mai frumoasă trăire de nemurire.

Nici cerbii nu știu adâncimea

Când sorb din izvoare secrete de ei descoperite

Nici florile nu-și cunosc înflorirea

Fără zâmbetele lui Dumnezeu

Nici pădurea nu își cunoaște adâncimea, tezaurul

Adăpostul copacilor, vietăților, secretelor.

Mi-ai dăruit o viață pe pământ, un sfânt legământ!

Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!

Nu este har mai mare ca dăruirea

Nu este har mai mare să cauți această lumină sădită în tine.

Întreabă mereu: ce pot dărui eu?

“VIOARA”

Vioara este încă vie

A fost copac ales, sacrificat

Un testament lăsat

Să reînvie sufletele.

În muzică ce-o va crea, în mâini alese

Cuminecare, minte omenească

Ce mânui vioara cu note divine

Din care zboară muzica măiastră

Pe aripi întinse înalță duh

Să pună cuib de iubire în inima noastră.

Copacul devine vioară

Vioara devine muzica sublimă

Muzica ajunge în inimă

Viaţa continuă, copacul trăieşte.

“VIAŢA ÎN CLEPSIDRĂ”

Test după test viaţă te scurgi

Ochiul tău se teme de clepsidra de nisip

Clipă de clipă galopează, mustangi neobosiţi

Domesticiţi sau nu, vrem să muşcăm adânc din viaţă

Gust învăţăm, dulce, acru şi amar

Viaţă, căprioară jucăuşă, căprioară sfioasă, căprioară temătoare

Tu ştii că e un vânător dibaci ce pândeşte

Cu puşca lui curmează vieţi

Răpeşte mamei puiul, pădurii viitorul

Împerechere-n dans, bucurie şi durere

Viaţă cu suflu, puşcă cu glonţ…

“TRANSFORMARE”

Am întâlnit un lup ce a devenit căprioară înduioșată

A învățat să mângâie, să se joace, să iubească pădurea

Nu mai înțelegea nici hrana ce altădată îi era hrană

Simțea, trăia cu mușcăturile lui,

Acum erau înduioşate în trupul căprioarei

Nu mai știa de foame, se înfrupta cu blândeţea căprioarei

Dansul, jocul, pădurea nu mai era loc de vânătoare

Era loc de desfătare, flori, mister, fluturi, cer, soare

Și dintr-o dată, a ciulit urechea, era sperioasă

Simțea o primejdie și-a vrut să fugă ca fostul lup agil

Simțindu-se felin, duios, și-a zis

Eu mă confrunt cu acest lup fioros

Trebuie că-l știu, eu ca EL am fost

Și-a stat, a pus privirea în ochii lui flămânzi

Prelung, plângând, duios

Nu simțea mușcătura prezentă

Simțea doar o iubire ardentă…

Sângele rănii îi spunea, a fost scurt, divin, frumos

Căprioară, felină duioasă, ai dobândit somn în eternitate…

„PLUMBUL FINAL”

Adăpostesc o căprioară în mine

Și un vânător iscusit cu pușca lui

Adăpostesc și pădurea, vântul, cerul, soarele;

Izvorul șoptește basmele lui din baierele pământului

Am deschis ochii lângă mama și tata

Am descoperit lumea zi de zi

Începi cu joaca, cu gânguritul, iubirea, îmbrățișarea

Încet și sigur temător devii în viață

Descoperi că surâsul îngheață la vederea vânătorului

Ai zile cu soare, ai zile când iei plumbi

A rămas un plumb în inimă, înveți să trăieşti așa

Nu curge sânge, este o dâră invizibilă multora

Îți pictezi viața, bucuria, necazul,

Înveți să adăpostești plumbul, trofeul inimii tale

Tu știi cel singur cât doare, tu singur îți știi cicatricea

Alții vin și trag un alt plumb, peste același plumb,

Inima reverberează, adună, a făcut din primul o vioară

Din al doilea un saxofon

Deja știe că are aproape o orchestră, se simte dirijor

Umblă să-și facă rost de contrabas, de tobe

Trăiește și setea de spectatori

De ce nu, de ce să se risipească așa…

Se trage cortină, emoții fibrilează, ce rupere de nor

Dansează sufletul gol, cu plumbul ce a primit alt plumb

Cinstește-ți vânătorul, cinstește-ți arsul pe rug

Dăruiește înapoi ce ți-a fost dăruit!

Menire, tu știi ce ai de împlinit,

Ovații, aplauze, vânători dichisiți

Lustruiți-vă pușca, aveți plumbi de tras,

Căprioarele vă așteaptă sfioase, plăpânde

Cu plumbul final, de bun rămas.

„FLĂCĂRI ÎN V NTUL ZĂRILOR”

Ce pasăre își iubește o aripă mai mult decât cealaltă?

Sau mai mult cerul unde zboară, unde își află menirea, unde întâlnește infinitul

Decât copacul în care își are cuibul și odihnă…

Nici un om nu ar trebui să se iubească mai mult pe sine decât pe altul

Singur ești ca urciorul care nu are apă, că izvorul sec ori fără însetat

Ce pământ e rodnic fără ploaia cerului și soare, ce grâne devin pâine fără acestea?

Care pădure e împlinită ca o mamă fără fiecare copac care o alcătuiește?

Ce umbră există fără aceștia toți laolaltă?

Unde e mărirea iubirii fără dăruire și ardere?

Totul ar fi în zadar ca flăcările-n vântul zărilor….

“SF RŞITUL CURCUBEULUI”

Am visat că visez

Şi nu ştiam dacă vroiam să mă trezesc

Şi dacă mă trezesc, în care lume să rămân

La începuturi eram într-un curcubeu unde lumea râdea

Fiecare râs dădea o culoare

Dacă nu se mai râdea curcubeul dispărea

Se făcea un deşert pustiu

Apoi oamenii deveniseră blazați de atâta râs

Ce mai era de făcut?

Au început să se încrunte, au apărut nori şi furtuni

A început să crească teama

Şi lumea a ajuns tristă peste noapte

Aşa că plângeau toţi pe rupte

Au învăţat să înoate în timpul plânsului

Dacă te sufocai şi mai isterică devenea lumea

Şi panica lumii a tot crescut

Era tot mai multă, fără sens

Un exces în exces

Şi panica a început să devoreze lumea

Nu mai apărea curcubeul nicăieri

Chiar dacă lumea şi-ar fi amintit cum să e să râzi…

Din visul în care visam

M-am ciupit, să mă trezesc…şi nu mă găseam nicăieri…

“UITAREA VIE”

Trebuie să uiţi, ce nu vrei să uiţi

Alegi să uiţi

Condamnat îţi sapi mormântul în tine,

Îngropi uitarea

Nu poţi să-l uzi

Buruienile năpădesc, te sugrumă, te chinuiesc

Tu nu poţi să uiţi, te amărăşti,

Eşti îngropat de viu

Faci paradă, eşti strangulat, încorsetat

Uitarea strânge, în cadere-ţi eşti înălţat

Pe eşafod eşti medaliat, tu ştii că n-ai uitat

Îţi aminteşte parfumul şi durerea

Sufletul îşi plânge mut nemângâierea

Te uiţi la trandafirii purpurii, însângeraţi şi parfumaţi

Înţelegi tăcerea spinilor

Uitarea ta nu te-a iertat…

“RIMA VIEŢII”

Rima vieţii, rima sufletului născut, bură în trup

Rima unduită în lanul de câmpie cu secera împerechere

Râs de vânt, râs de maci

Bob de grâu copt în pâine

Foc în duh arzând cu vreascuri de poezie

Doina cântă mierlele ursitoarelor flămânde

Să pecetluiască darurile sufletelor blânde

Tainele iubirilor clocotesc pe cerul aprins

În noaptea sânzienelor se scrie destin cu mister

Plânge o cucuvea, viaţa e pereche cu moartea

Cine va fi luat, cine va fi ridicat la cer

Bob de grâu împărtăşit în viaţă, FR NGERE

Ieşit din pământ, ridicat la cer

Strop de vin tămâios, sângele strugurilor, IERTARE

Suflet efemer

Rima aparte, viaţa şi moarte!

Carmen Cristina Oltean s-a născut la 22 mai 1970, în comuna Lunca Mureşului, judeţul Alba. A absolvit liceul de chimie Ocna-Mureş, si apoi Şcoala Română de Afaceri Alba-Iulia. Între 1993 şi 2001 lucrează la Televizunea Sica/PROTV Alba-Iulia, iar în 2001 se stabileşte în Toronto, Canada.

by

Referinţă Bibliografică

CARMEN OLTEAN: DESTINUL ÎN CLEPSIDRĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 septembrie 2021