CONSEMNUL INSOMNIEI
Plângea sinistru-o cucuvea obscură
la marginea de foc a dimineții,
suspinul ei prin cenușiul ceții
părea o condamnare-a vieții…dură.
Discret un violet se desfășoară
și negre răsfirate ca abacul
dar înțelepte isprăvindu-și veacul
ciori răgușite rotesc ceru-afară.
Iar timpul își ducea încet povara
de dimineață până la amurguri,
mai zăbovea pe la apus în ruguri
și se stingea într-o tăcere, seara.
––––––––––––
Plutea o atmosferă blestemată
în violetul sumbru-al dimineții,
pierdute-s clipe din fărâma vieții,
iubirea nu se uită niciodată…