Traducere și prezentare: MIRELA-IOANA DORCESCU
CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAÑEZ. Poet spaniol contemporan (n. 1965, în Santa Cruz de Tenerife, Spania). Trăiește în Tenerife. Scrie o poezie de factură existențială, tratând, cu subtilitate, condiția omului modern, în perspectiva eternității. A dobândit premiile de poezie „Felix Francisco Casanova”, în 1984, și „Ciudad de La Laguna”, în 1987, opera sa din acea perioadă fiind antologată în El viaje (poemas 1984-2000). Au urmat volumele: Las montañas del frio (2005), El tiempo detenido (2006), Otra orilla (Cuadernos de Guillermo Fontes) (2008), Retorno (The dream is over) (2009), Călătoria (El viaje) (Editura Mirton, Timișoara, România, 2010; traducere în limba română: Eugen Dorcescu), La luz (2010), Cuadernos y notas de viajes (1988-2009) (2011), Mapa del exilio(2016), Premiul „Pedro García Cabrera”, 2014, și Mapa de la nieve (2019), Premiul „Julio Tovar”, 2018.
*
Poezia lui CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAÑEZ este simplă, bogată și profundă. Are naturalețe, candoare și tristețe; frumusețe, adevăr și forță. Este accesibilă, tranzitivă, insidioasă. Vorbește despre lucruri cunoscute și despre taine. Cum ar fi copilăria și moartea. Și viața de după moartea celor dragi. Pe alocuri, se întrevede „un atol de duh” (Eugen Dorcescu). Ajunge la inima ta. Îi simți arsura. Te afli în miezul poeziei. Și nu pentru puțină vreme.
Poemele tălmăcite și publicate acum aparțin volumului Mapa de la nieve, Editorial Puentepalo, Islas Canarias, 2019.
*
Para todos la muerte tiene una mirada. (Cesare Pavese)
„Pentru toți moartea are o privire”. (Cesare Pavese)
Harta zăpezii
Niciodată nu am văzut cum ninge.
Tata ne ducea la munte
când acesta se acoperea cu alb.
Mama, ca să îmblânzească frigul,
ne înmuia buzele
cu un lichior tare.
Încă îmi amintesc sticluța
și eticheta de culoarea smaraldului.
Din momentele-acelea mi-au rămas numai
fotografii în tonuri gri.
Niciodată nu am văzut cum ninge.
Dar vara,
pe acea plajă despre care atâta am scris,
vârtejul m-a târât
când, din larg, s-a năpustit talazul.
Am scos capul
și valul m-a târât din nou,
în vreme ce tata veghea de pe țărm.
Am citit cărți despre miracolul zăpezii,
versuri ce te orbesc cu strălucirea albului ei
și scormonesc în absența
unui sentiment fizic.
Totuși, mă tulbură
femeia aceasta
care îmi cere rușinându-se
o monedă,
care îmi amintește o altă femeie din copilăria mea
și, dintr-odată, mă năpădesc abandonul, tristețea.
Atunci vârtejul mă târăște
iar spre adânc.
Nu. N-am văzut niciodată cum ninge.
Sforăitul
Bunica mea sforăia.
Când durerile de picioare
nu o lăsau să doarmă,
se plimba pe hol,
căutând o ameliorare.
Apoi se întorcea în camera ei
și, dacă revenea sforăitul,
ceva în mine se liniștea.
În timpul verilor,
dormeam cu ea,
în apartamentul ei închiriat,
poate pentru că eram singurul
care făcea din sforăit un balsam.
Am plecat de acasă
și n-am mai auzit-o noaptea.
Nu mi-a lipsit,
dar, când a murit,
toate s-au cufundat în tăcere.
Priviri
Cum se întâmplă uneori
cu tot ce-i important
fotografia a apărut din întâmplare.
De fapt am dat înapoi câteva pagini
pentru că abia am observat-o
în vreme ce căutam alte instantanee
din primii mei ani.
O căutare cheamă o altă întâlnire,
Un final întotdeauna este un început.
Și acolo, sub plasticul protector al albumului,
pirografiată de o mașină veche,
o mică bandă de hârtie albă
(vara anului 1970)
lângă imaginea bust,
nefocalizată, în alb și negru,
a tatălui meu.
Avea treizeci și doi de ani.
Chiar la mijlocul vieții sale.
Fără să știe că în vara lui 2002
va muri la șaizeci și patru.
Fără să știe că a început
să se reducă timpul
care îi fusese dat.
În acea clipă eternizată
privește pierdut, poate visează un viitor
plin de lumină.
Căminul
Căminul avea două uşi, două bucătării,
două băi, două sufragerii,
două balcoane, două coridoare.
Un perete subțire despărțea
cele două jumătăți ale căminului
și numai un hol cu o ușă pliantă
unea cele două coridoare.
Noi ne mișcam între ele și bucătării:
una pentru a prânzi și a cina,
alta pentru micul dejun și pentru gustarea de după-amiază,
fiecare cu tot ce trebuie
pentru rolul său.
Umblam între sufragerii:
una pentru mesele solemne
și pentru a asculta muzică
în echipă de înaltă fidelitate;
cealaltă pentru a privi la televizor.
Căminul avea două sonerii.
Când cineva suna,
dacă traseul era mai scurt
sau dacă cel pentru care se sunase
se afla în partea opusă,
i se indica să sune
la cealaltă ușă.
În anumite împrejurări
și pentru a se proteja intimitatea,
se închidea ușa pliantă
și doar pentru moment căminul
era două căminuri.
Într-o primăvară tata
a scos o schiță din buzunar.
Imaginase remodelarea căminului.
O singură bucătărie amplă,
o sufragerie salon comodă,
un birou, un balcon,
o încăpere pentru televizor
unde se aflau două încăperi mici,
un singur coridor de două ori mai larg.
Mi-a spus mă lasă independent
și cât va dura până se vor iniția reformele.
După două luni,
am revenit în casa cea veche
ce se înrădăcina în copilăria și în originea mea.
Am trăit acolo trei ani
căutând prin unghere.
Și deși mă întorceam mereu
în vizită la vechiul meu cămin,
nu mai găseam ungherele
unde îmi consumasem
ochii și anii.
Apoi m-am mutat în altă casă
recent construită
în care am trăit
douăzeci și unu de ani,
în care s-au născut cei doi fii ai mei.
Și încă nu am găsit căminul.
Ziua regilor
Mătușa a cumpărat pentru bunicul
niște perechi de șosete
cu câteva zile înainte de aniversare.
Când se întorcea cu pachetul,
s-a întâlnit cu o ambulanță
care-l ducea pe bunicul,
mort deja, pe o targă.
Bunicul a lăsat în dulap
Costume, cămăși, cravate.
Tata mi-a dat să păstrez două perechi de pantofi,
făcuți pe măsura bunicului.
Noi, neîncălțați încă.
Mi-ar fi plăcut să am șosetele sale.
Să simt că era al meu ceva
ce el n-a atins
niciodată.
Muzică pentru o ceremonie funebră
Să-ți amintești că îți las o listă de melodii.
Nu este închisă.
Sunt cele pe care te rog să le interpretezi,
dar poți adăuga vreuna
dacă ți se pare potrivită.
Cu-adevărat important este
să le interpretezi tu.
Este egal cum ți se va părea rezultatul.
Va fi frumos fiindcă îmi vei face un dar
chiar dacă nu-l voi putea asculta,
chiar dacă n-o să pot vedea emoția
cu care îți iei chitara și cânți
(știu deja că mi-ai zis
de nenumărate ori că nu știi).
Iată lista:
Knockin’on heaven’s door
Heroes
In my time of dying
Poți strica ordinea.
Dar, dacă aș putea să aleg,
l-aș prefera mai întâi pe Bowie,
apoi pe Led Zeppelin
și, la urmă, pe Dylan.
(Adaugă-i finalul versiunii lui Waren/ Zevon).
Să audă toți că am fost cândva eroi.
Să-și aducă aminte că lumea de necuprins își deschidea orizonturile.
Să știe că am fost nemuritori. Că am fost
nemuritor.
Și, când totul se termină și mi se aruncă cenușa,
– știi de ce îți spun –
uită-mă.
Nu uita să mă uiți.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..