Inginerul de aviaţie Virgilius Justin Capră (el îşi zice Iustin Capră) s-a născut în ziua de 22 februarie 1933, la Măgureni, în apropiere de Floreşti, judeţul Prahova, dintr-o familie de intelectuali care iubeau literatura, arta, muzica, frumosul, valorile creştine, înzestraţi de providenţă cu marea măestrie de a-şi educa pe cei doi copilaşi ai lor, pe Justin şi pe surioara lui, Georgeta-Viorica, cu doi ani mai mare decât Justin (în prezent, căsătorită Tănase, doctor în ştiinţe biologice). După spusele eroului nostru, casa de la Măgureni, unde a venit băiatul pe lume, se afla la numai câteva sute de metri de locul unde s-a prăbuşit avionul cu Aurel Vlaicu. Când locuia în Capitală, inventatorul nostru locuia pe strada Aurel Vlaicu (acolo va sta 42 de ani), o casă, stil vagon, cu câteva camere modeste. Datorită acestor coincidenţe, Justin păstrează convingerea că locul şi momentul naşterii sunt totuşi factori importanţi pentru fiecare din noi. Părinţii copiilor erau Constantin Capră, care făcuse teologia la seminarul din Buzău, apoi Facultatea de teologie la Bucureşti, şi Ecaterina Gavrilescu, absolventă de pension. Străbunicul, pe linie paternă, era un german, pe nume Siegfried. (Viitoarea şi regretata soţie a lui Iustin era tot de origine germană, Marichen Buhrer, o doamnă de excepţie, pe care am avut norocul să o cunosc, fiindu-mi prezentată de tânărul – pe atunci – consort al dumeaei.)

Nu cred că ar fi lipsit de interes să amintim un anumit grad de rudenie cu filosoful Constantin Noica, a cărei soţie provine tot din familia Capră. Întrucât bunicii posedau 50 ha de teren, în 1952, ei au fost ridicaţi într-o noapte de pe moşia lor, de la Filipeştii de Pădure, fiind declaraţi chiaburi, şi, primind domiciliu forţat, au fost obligaţi de comunişti să locuiasca la Măgureni, apoi la Floreşti. În acea perioadă, copiii de preoţi şi de aşa-zişi chiaburi nu aveau dreptul să urmeze şcoli mai deosebite şi pentru a le face un viitor odraslelor sale, absolventul de teologie Constantin Capră, în loc să devină preot, alege cariera didactică, mai ales că avea şi alte motive la fel de serioase pentru schimbarea profesiei. Aşa se face ca fostul teolog să ajungă a sluji toată viaţa ca un strălucit învăţător. Cum, pe atunci, învăţătorii erau socotiţi oameni cu o situaţie materială modestă, comuniştii nu i-au mai persecutat copiii, mai ales după ce tăticul lor s-a înscris în partidul lui Petru Groza, „Frontul Plugarilor”(care mai târziu se va ralia cu partidul comunist român). A fost o manevră necesară, impusă de împrejurările de restrişte şi, pentru momentele acelea, unica salvatoare. Ea a permis copiilor domnului învăţător să promoveze în şcolile dorite. În felul acesta, studiile lor au putu fi continuate la nivel superior.
După ce termină şcoala primară – patru clase şi liceul, început în 1944 care se compunea atunci din două părţi: primele patru clase cursul inferior pe care le face la Liceul Dumitru Barbu Ştirbei, din Câmpina, Justin a promovat examenul de capacitate (1948) şi apoi încă patru clase cursul superior făcute la Şcoala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj; în urma absolvirii acestor şcoli, el s-a putut prezenta la bacalaureat, pe care l-a dat în anul 1952. Obţinerea bacalaureatului i-a permis să se înscrie la Şcoala Superioară de Aviaţie, care, la rândul ei, avea două secţii: Şcoala divizionară aceasta pregătea subofiţeri – şi Şcoala superioară de aviaţie, cu grad universitar, la Mediaş (1952-1956), care pregătea ofiţeri de specialitate, unde cursantul a fost elev de elită. Aceasta va fi absolvită cu brio, ca subinginer de aviaţie. În 1974, la insistenţele ministrului Octavian Groza (fiul lui Petru Groza), se va prezenta la Institutul Politehnic din Bucureşti pentru echivalarea studiilor, primind, în final, diploma de inginer.
Deşi era un elev şi student foarte conştiincios, înzestrat cu o înfăţişare plăcută, cu o faţă de artist care totdeauna atrăgea cu mult succes în jurul lui sexul frumos, tânărul J. C. acorda mai puţină atenţie fetelor frumoase, pe care totuşi nu le ocolea, dar accentul îl punea cu prioritate pe studiul zilnic. Îl interesa orice era util şi frumos. De aceea, pe lângă materiile de specialitate, citea o mulţime de cărţi beletristice, filosofice, literatură SF şi orice tipărituri şi reviste tehnice. Ele i-au aprins mintea şi dorinţa de a crea ceva nou, inexistent înainte. Era un adolescent dotat cu o inteligenţă sclipitoare, ambiţios, echilibrat, visător şi cu multe înclinaţii practice, cum, de altfel, fusese şi în copilărie.
Contrar optimistelor sale speranţe juvenile, după absolvire, entuziastul inginer începuse o viaţă lipsită de multe facilităţi. Regimul comunist încuraja doar pe cei ce se implicau cât mai mult în sprijinirea politică a ideologiei marxist-leniniste, preferând nulităţile lumpenproletariatului, lipsite de coloană vertebrală, din care vor fi promovaţi mulţi securişti ori activişti de partid şi rareori acest regim ajuta pe tinerii creatori de mare valoare. Iustin Capră a avut mult de suferit din această cauză. Deseori a fost pus să facă cele mai umilitoare munci, care nu aveau nici o legătură cu pregătirea lui generală. Cu toate acestea, greutăţile inerente începutului nu l-au descurajat câtuşi de puţin. Dimpotrivă, ele l-au ambiţionat şi l-au determinat să se gândească şi mai serios la numeroase lucruri tehnice şi utile care ar fi necesare omului din zilele noastre. Aproape zilnic, continua să elaboreze fel de fel de planuri şi de schiţe, umplând pagini şi planşe întregi cu ele. Proiecta invenţii diferite şi întru totul inedite, fezabile, maniabile, atrăgătoare, estetice şi demara fără prea multe amânări la materializarea lor, transferându-le de pe planşetă în obiecte reale, tridimensionale. Încă din copilărie dovedise că poseda o minte inventivă, plină de o reală spontaneitate şi izvorâtă din intuiţii practice. În timpul şcolii primare îşi cioplise singur nişte drăgălaşe păpuşi de lemn pe care le-a plasat pe un disc rotitor, punându-le în mişcare cu ajutorul unor roţi dinţate de la un ceas stricat. Aceasta, dacă vreţi, este prima lui „invenţie”, căreia i-a dat şi un nume: „Hora păpuşilor de lemn”. Mai târziu, fiind elev de liceu, în primul ciclu, meştereşte un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Vocea umană declanşa un circuit electric.
Profesorii şi colegii lui, priveau uimiţi la acest dispozitiv iar laudele lor l-au încurajat. Această invenţie simplă a stat mai târziu la baza unui dispozitiv de telecomandă – primul remot-control din lume – mai precis, telecomanda răspândită astăzi în toată lumea. Printr-un asemenea dispozitiv simplu, Justin a fost primul din lume care a putut să deschidă o uşă de garaj de la distanţă.
În anul 1956, în timpul stagiului militar, îi trece prin cap o idee năstruşnică ce va sta la baza primului aparat din lume de zbor individual, pe care îl va boteza Rucsacul zburător. Cu un asemenea rucsac ar fi putut evada peste zidurile cazarmei militare fără să mai fie nevoie să iasă pe poartă la ore intezise, putându-se întoarce tot pe furiş, fără să ştie nimeni. Aşa gândea visătorul militar iubitor de libertate. Era un plan teoretic pe cât de realizabil pe atât de naiv, însă ideea odată declanşată i-a înfierbântat serios mintea şi a început să prindă aripi palpabile, încât planurile de pe hârtie puteau, tot teoretic vorbind, să capete posibilitatea a deveni cât se poate de reale, fiind bazate pe un micromotor cu reacţie (deja existau asemenea motoare) care ar fi putut propulsa un om în sus, pe verticală. Proiectul era perfect realizabil şi nimeni nu se mai gândise înainte la aşa ceva. De aceea a contactat pe oamenii de ştiinţă de la Bucureşti cerându-le ajutorul pentru procurarea subansamblurilor necesare, numai că aceştia l-au tratat cu ironie. Dar, trecând peste ignoranţa şi nepăsarea lor (la mijloc putea fi, desigur, şi o repugnabilă invidie), inventatorul voia să meargă înainte… Când s-a interesat însă de costul materialelor necesare, şi-a dat seama că are nevoie de o sumă serioasă de bani şi că, în plus, mai trebuia şi o duză de refulare a gazelor sub presiune, similară motoarelor folosite de avioanele militare cu reacţie (era vorba, deci, de o tehnologie interzisă), ceea ce nimeni în România nu i-ar fi pus-o la dispoziţie. Exista totuşi o soluţie care părea o posibilitate fără oprelişti: să ceară sprijinul unei ţări cu nivel industrial de vârf care nu pune nici o piedică ideilor valoroase ale inventatorilor. Aşa a ajuns tânărul de 25 de ani Justin Capră în audienţă la ambasada Statelor Unite din Bucureşti unde, într-adevăr, a fost primit cu multă amabilitate şi cu zâmbete încurajatoare. Acolo şi-a deschis visătorul nostru sufletul, explicând în amănunţime despre ce este vorba, pentru ce venise în audienţă şi cât de interesante sunt schiţele aduse ce descriau amănunţit invenţia lui. Deşi i s-a promis că va fi ajutat, nimic concret nu a urmat decât alertarea organelor comuniste de securitate care vor trece imediat la represalii neaşteptate. Scăpând cu greu din ghearele lor, tânărul inventator nu s-a lăsat până ce, în final, cu sacrificii materiale greu de imaginat, nu a brevetat mult visatul său aparat de zbor individual. Aşadar, pentru această invenţie, căpătase, în sfârşit, şi un binemeritat brevet românesc despre care presa a scris foarte laudativ. Totul părea OK, până ce o surpriză, cam tardivă, desigur, dar destul de neplăcută, a apărut pe neaşteptate ca urmare a faptului că ambasada Statelor Unite la Bucureşti nu stătuse chiar de geaba după vizita lui Justin acolo. Ea comunicase deja invenţia tânărului român în America, unde o echipă de specialişti au studiat-o cu atenţie, au realizat marea ei valoare şi au pus-o în aplicare. Drept urmare, la 22 februarie 1962, invenţia românească a fost din nou… „brevetată”, însă nu de români ci de americanul Wendell Moore, colaboratori fiind Cecil Martin şi Robert Cumings. Şi ca să astupe gura românilor, specialiştii în aparate de zor americani, receptând protestele neoficiale româneşti, au trecut, mai recent, această invenţie în categoria invenţiilor minore, afirmând că ar fi foarte puţin utilă, deşi deseori astronauţii o folosesc în mod curent, considerând-o de primă importanţă! Evident, totul este o necinstită şi murdară treabă, numită simplu, cu un termen ruşinos: furt! Un furt tehnologic, un gest urât şi neruşinat, care nu face deloc cinste acurateţii lumii ştiinţifice americane. Nici acum autorităţile române nu ar fi târziu să ceară pe un ton categoric a se recunoaşte adevăratul inventator, mai ales că inginerul Capră deja obţinuse oficial, cu circa trei ani înaintea americanilor, brevetul oficial de inventator (la 27 iunie 1958, ora 9 dimineaţa), recunoscut de toate forurile ştiinţifice ale lumii. (Americanii am văzut că l-au brevetat la 22 februarie 1962 -culmea ironiei: chiar de ziua de naştere a lui Justin!).
Cercetându-se mai îndeaproape cum s-a ajuns la acest furt, s-a vehiculat bănuiala că ideea sugerată de încrezătorul inventator ar fi fost oferită inventatorilor americani de către un spion KGB-ist, dublu agent, un translator infiltrat în Ambasada SUA la Bucureşti, care, ca intermediar la discuţii, a pasat-o contracost inginerilor de peste Ocean. În anul 1958, când se întâmpla acest lucru, tânărul nostru prahovean, la vârsta lui de 25 de ani, nici nu putea bănui cum se procedează în spionajul tehnic internaţional. Neavertizat de nimeni, Justin avea să plătească pentru încrederea avută în americani, fiindcă imediat ce a ieşit din clădirea ambasadei Statelor Unite, s-a trezit arestat de un grup de securişti. Ei l-au acuzat că ar fi avut intenţia să fugă din ţară cu ajutorul unui dispozitiv de zbor. Este cercetat, pus să dea o serie de declaraţii, a fost bătut, ameninţat că va avea urmări mai tragice pe viitor. Totuşi, în cele din urmă, a fost eliberat, fără să ştie cine anume a intervenit pentru el să-l salveze. Din auzite, salvatorul său ar fi fost o personalitate politică, un personaj influent din masonerie. Văzându-se liber şi încurajat fiind şi de nişte prieteni, îşi asamblează cu succes piesele aparatului său de zbor cu care s-a putut ridica de la sol un prieten de-al său, paraşutistul Vasile Sebe, dar care s-a prăbuşit de la o înălţime nu prea mare, fără urmări grave, întâmplare care m-a făcut să mă gândesc la adnotarea scriitorului britanic Douglas Adams (1952-2001) care afirma sarcastic: „Să zbori este să încerci să te izbeşti de pământ şi să ratezi.” Numai că Justin n-a ratat, deoarece după ce savantul Henri Coandă l-a sfătuit să schimbe combustibilul, aparatul a funcţionat impecabil. Succesul respectiv valora milioane de dolari, a fost unanim recunoscut şi răsplătit cu un valoros brevet românesc, dar nicidecum cu vreo sumă de bani, cum s-ar fi cuvenit.
Timpul însă a trecut. În toamna anului 1962, la Expoziţia Transporturilor de lângă Herăstrău, sfidând adevărul, în cadrul pavilionului Statelor Unite, americanii prezintă – după opiniile unor specialişti din zilele noastre – cu obrăznicie şi cinism, invenţia lui Justin ca fiind a lui Wendell Moore. Mai mult decât atât: Moore a venit personal la această expoziţie, prezentându-şi aparatul de zbor independent, cu care a făcut câteva demonstraţii publice de funcţionare. Justin era şi el prezent la expoziţie, adus acolo de un „mare maestru” mason, probabil cu intenţia de a-l înjosi, dar nimeni nu a îndrăznit să-i spună în faţă americanului că apare ca un hoţ. Poate că greşeala românului nostru a fost aceea că a tăcut, însă cred că mai de grabă la mijloc era vorba de reţinerea înţeleaptă de a nu crea un scandal internaţional de proporţii. Într-un asemenea scandal tânărul nostru ar fi fost primul implicat, dar un alt motiv justificat de abţinere putea fi însăşi modestia proverbială a inginerului Capră, care s-a gândit că nu Wendel putuse fura ideea, ci ea îi fusese oferită de-a gata de altcineva fără să o ceară. În acest caz Justin, totdeauna plin de reală decenţă, de mult bun simţ, nu-l putea învinui. Singurul lui comentariu făcut în acele zile suna destul de ironic, spunând că unica diferenţă dintre aparatul său şi al lui Wendell Moore era doar culoarea, unul fiind vopsit în negru, celălalt în gri… Oricum, este astăzi greu să ştim exact cât de profundă a fost atunci amărăciunea sufletească a adevăratului părinte al „Rucsacului zburător”, însă după evenimentul acesta, Justin nu s-a lăsat câtuşi de puţin doborât. El a continuat să lucreze cu şi mai multă îndârjire în magazia lui sărăcăcioasă, lipită de locuinţa din strada Aurel Vlaicu, fosta Ţăranilor, şi să născocească alte şi alte maşini insolite, scutere electrice, motociclete silenţioase, aparate de zbor de forme neobişnuite, un dispozitiv antigravitaţional (surse din serviciile secrete au lansat ideea că acest dispozitiv ar fi fost folosit la construcţia unor farfurii zburătoare). În 2000, printr-o activitate de cercetări şi experimentări asidue, realizările lui tehnice însumaseră 77 de invenţii înregistrate, maşini electrice ori cu consum de combustibil infim, una mai năstruşnică decât alta, designuri îndrăzneţe noi, ca să nu mai vorbim de o puzderie de inovaţii mărunte aduse altor şi altor invenţii mai vechi, personale sau alogene. Acum, în zilele noastre, numărul lor a depăşit suta, care, toate aranjate frumos la un loc, ar putea sta cu cinste la baza unui mare şi impresionant „Muzeu Justin Capră” unde, printre altele, am avea fericita ocazie să admirăm pe rând: bobul inventat de viitorul inginer în 1950, pe când avea doar 17 ani, cu noutăţi în privinţa suspensiei şi direcţiei; apoi cele 57 de prototipuri de automobile, dintre care 10 cu propulsie electrică, 13 motorete opt tot cu propulsie electrică, şapte aparate de zbor, neconvenţionale, un elicopter miniatural, care încape într-un rucsac (!), un automobil VIRGILIUS (celălalt nume al lui Justin) cu două roţi, prima invenţie omologată ca atare, echipat cu un motor de avion, de 105 CP (vehiculul atingea 300 km/oră şi cântărea 250 kg); prima versiune a Rucsacului zburător, cea din 1956; cea de a doua variantă a Rucsacului zburator, realizată în 1958 şi încercată cu succes de către acelaşi paraşutist, Vasile Sebe. (Menţionăm că la noi în ţară aparatul expus o vreme la Muzeul Tehnic din Bucureşti, nu a intrat niciodată în producţia de serie; în SUA, în schimb, după obţinerea brevetului de invenţie, în 1962, pentru invenţia furată după Justin Capra, aparatul a intrat în producţia de serie, fiind folosit curent în operaţiuni dificile de către astronauţi, politişti, militari şi pompieri). Muzeul virtual „Justin Capră” ar mai putea expune: o aerodină cu decolare şi aterizare verticală, aparat de zbor performant realizat în 1968, care, de asemenea, nu va fi introdus niciodată în fabricaţie; un alt aparat de zbor individual, acesta cu azot lichid, construit între 1966-1968 şi testat cu succes, care pare să treacă şi el aproape neobservat, în timp ce un automobil ce avea caroseria fluidă (si invizibilă!) va trezi entuziasmul celor aflaţi din întâmplare în parcul Libertăţii (actualmente, parcul Carol). În România nu mai văzuse nimeni aşa ceva; mass-media de atunci trece, de asemenea, în mod criminal, sub tăcere evenimentul. Ar mai urma un alt aparat de zbor individual, conceput şi concretizat în atelierul modest de pe strada Aurel Vlaicu, care era tot un elicopter fără elice, fără aripi si fără jet; ideea revendicată de Justin a fost obţinerea forţei portante prin sustentaţie cu efect pelicular. Tot în acelaşi muzeu ar putea fi expus acel elicopter portativ pentru juniori construit în 1964. Despre el, cu umorul lui specific, creatorul va spune că are doar 35 de kg, cu tot, cu combustibil! greutatea proprie fiind de 30 kg, forţa portantă de 125 kg şi puterea 15 CP. Jurnalistul care a făcut fotografii la încercarea aparatului a fost dat afară de la Agerpress, unde lucra, iar filmul i-a fost confiscat de Securitate; la probele de zbor, desfăşurate pe aeroportul Băneasa, echipa de supraveghetori a fugit de pe teren, lasându-l pe inventator să-şi facă zborul demonstrativ doar în prezenţa prietenilor; ceilalţi nu doreau să fie făcuţi răspunzători, în cazul în care s-ar fi întâmplat un accident; patru prieteni ai lui Justin Capră au legat atunci patru funii lungi între elicopterul purtător şi trupul lor, în aşa fel încât să poată trage înapoi la sol aparatul de zbor în cazul în care acesta nu ar fi ascultat comenzile; când a pornit elicopterul, Justin Capra s-a ridicat în aer şi, într-o mişcare pe orizontală, a tras după el pe toţi cei patru prieteni de la sol, câteva sute de metri; pe asfalt au rămas urmele pantofilor celor patru, în timp ce salariaţii aeroportului şi cei care ar fi trebuit să fie martori ai probei priveau de la distanţă, prin binoclu, pe nebunul care născocea cele mai bizare aparate de zbor. Când totul s-a terminat cu bine, s-au întors şi ei şi au semnat procesul verbal, un fel de echivalent al cutiei negre experienţă despre care ne spune, cu emoţie, că a conceput-o în anul în care i s-a născut fata. Totul era, de fapt, un dispozitiv ce poate să reducă parţial gravitaţia corpurilor. Când a auzit despre asta, Coandă, sosit de la Paris, a ţinut neapărat să-l cunoască pe românul ce înfăptuise cea de-a noua minune a lumii; apoi, în jurul acestei invenţii s-a aşternut o misterioasă şi nejustificată tăcere. Nimeni nu va mai aminti despre ea, nici măcar inventatorul nu va vorbi jurnaliştilor despre secretul care i-a permis să învingă gravitaţia, fără a cunoaşte amănunte tehnice. Această descoperire este, în fond, o urmare a unor experimente, în parte secrete, rămânând cea mai spectaculoasă şi, în timp, ea va face ca autorul ei să intre în elita marilor inventatori ai lumii. Din acelaşi muzeu onorific – între automobilele create de J.C. – în nici un caz nu s-ar putea omite miniautomobilul Soleta F, cea mai mică maşină din lume, cu un consum redus de benzină, în care, de altfel, a fost adesea văzut pe drumurile ţării. Această maşinuţă, ulterior, a făcut „pui”, deoarece din seria „Soleta” au fost create mai multe prototipuri, diferite între ele prin greutate, viteza maximă şi consumul de benzină la suta de kilometri. În spaţiile muzeului virtual ar mai trebui, cred, expusă şi o masină nepoluantă, imaginată prin anii 1970, fără volan şi fără pedalier, comenzile făcându-se doar de la un buton aşezat pe carcasa fotoliului. Din această faimoasă serie, am admira modelul SARMIS EM 4K, cu o greutate proprie de 140 kg şi greutatea acumulatorilor de 180 kg, care atinge pe drum drept o viteza de 60 km/h, deci un automobil electric. În spaţiile rămase libere ale muzeului am putea adăuga, ici şi colo, mai multe prototipuri de maşini şi motorete, alimentate de acumulatori, creatorul lor preocupându-se în special de creşterea randamentului şi scăderea greutăţii. Lângă ele, s-ar distinge, ca locatare cu vechime de expunere, vehiculele deja aflate acum la „Muzeul tehnic din Bucureşti”. Dintre ele, vizitatorii pasionaţi de mijloacele de transport moderne, au avut avantajul a admira, până prin anii 90, un electroscuter motoreta electrica OROLES ES 5, după numele unui rege dac! Motoreta cântăreşte doar 65 kg, greutatea sursei 70 kg, viteza medie 27 km/h şi o autonomie (pâna la reîncărcarea bateriei) de 90 de kilometri. Acestea, în Bucureşşiul supraaglomerat şi poluat de astăzi, ar fi fost o adevărată binefacere, dar… nimeni nu este interesat să o introducă în producţia de serie. Desigur, din păcate, la noi în ţară era de aşteptat aşa ceva, căci doar nu stăm în Germania, Elveţia sau Anglia, ţări care onorează totdeauna pe toţi inventatorii. Şi este păcat că se întâmplă numai la noi aşa ceva, deşi fiecare nouă maşină imaginată de J.C. a adus totdeauna elemente surprinzătoare de noutaţi de ultima oră, pe cât de ingenioase, pe atât de utile şi de neobişnuite, cum ar fi, de pildă, invenţia că la una din maşini, fumul de eşapament ieşea prin axul roţii, în timp ce o altă maşină devenea la un moment dat invizibilă, graţie unei pelicule de fluid ce o înconjura şi care ferea pe cel de la volan atât de curent ori de vânt, cât şi de ploaie. Sau amănuntul că pentru multe dintre maşini sau motoretele clasice, cadrul servea în acelaşi timp şi ca rezervor de benzină. Mare minunăţie! În plus, trebuie totdeauna să menţionăm că majoritatea creaţiilor amintite aici, în rândurile precedente, sunt prototipuri tehnice stilate, cu un design aparte, de nivel mondial indiscutabil, priorităţi absolute, răsplătite cu numeroase diplome româneşti şi străine. Nu de geaba, într-una din emisiunile sale de la TV, actorul Dan Puric îl clasifica pe Justin Capră ca unul din cele opt mari inteligenţe ale spaţiului românesc.

by

Referinţă Bibliografică

CRISTIAN PETRU BĂLAN: JUSTIN CAPRĂ, UNUL DIN MARII INVENTATORI AI SECOLULUI NOSTRU (2)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 septembrie 2015