Puterea eleganţei, gravităţii şi naturalului, în proximitatea cuvântului
Aş putea zice despre aripile care se deschid uşor parcă de la sine şi despre zborul care e greu pentru că trebuie învăţat. Dar poate fi vorba de un zbor interior licenţiat prin asumarea covârşitoare a vieţii migratoare între stânga şi dreapta, vreme în care aripile se răsfrâng din oglindă cu reflexie şi cu refracţie pe post de deşteptări. Atunci nu mai are cum fi vorba de greu, cel mult de-o aşteptare de vânt prielnic. Am ajuns la ecuaţia asta mai puţin îndemânatică exact cu formulele tari în esenţă, plecând de la simpla idee de prospeţime. Fără a şti dacă în limba franceză iubirile sunt mai tandre ori în limba română de-a dreptul copleşitoare. Ele sunt şi n-ar mai trebui nimic pe lângă asta.
Venind de acolo de unde doar aş îndrăzni să ştiu că mă regăsesc în loc de pierdere, din sublim „Toi/Moi, une eternite – Tu/Eu, o eternitate”, am trecut deja de faza convingerii în deplinătăţile binefacerii iubirii care nu cunoaşte relativitate, e undeva sus în sufletul de stea care luminează orice cărare la ceas de dorinţe. Ar putea fi chiar prea mult, dacă fiinţa nu e pregătită pentru a asocia aripilor, zborul. Altfel, e întocmai bine.
Trebuie ştiut: „Primăvara mea are surâsul tău,/ Noi nu ne iubim prin cuvinte,/ Dar ochii tăi vorbesc mereu/ îşi spun dorul lor fierbinte./ … / Adolescenţă, floare de cais!/ De ce treci iute, ca un vis,/ făr-a lăsa vibraţia inimilor/ arse de focul dragostei din liceu?” (Adolescenţă, floare de cais). Chiar că nu sunt defel adeptul versului clasic, sunt ori prea tânăr ori prea îmbătrânit pentru asta; iar pe un palier al nostagiilor a fi… mă feresc cât pot. Nu ţine însă de-o vrere ci mai degrabă de un instinct, recunoaşterea faptului în sine, acela al unui vârf de simţire care doar o dată în cuprinsul vieţii se petrece. E ora, e ceasul, e clopotul. Fără a mai trebui ceva.
De o categorică sensibilitate, putem fi siguri atunci când o citim pe Ecaterina Chifu, care în întâmpinarea frumosului definit ca liric fiind, aduce cu domnia sa o învieţuire a însele noţiunilor ce stau la poarta esenţialităţii spre a fi primite înăuntru… „Adesea, apa amintirilor,/ este fântâna în care mă pierd/ şi norii săi mă-nvăluie în ei,/ ca umbrele mărilor./ În mine curge timpul,/ cu boarea de lumină,/ în unduirea lui aud/ clipele sunând” (Amintiri).
Cu o forţă mediatică de invidiat, provenită, după cum m-aş gândi eu, dintr-un filon energetic multiplicat prin ritmul înnăscut dedicat şi experimentat didactic, poetei i se întâmplă să fie în modul obişnuit aproape de flăcările determinant-existenţiale, chiar şi atunci când tocmai ce dă iama „Iarna”: „Ce binefăcător este gerul acesta alb,/ Pe vastele întinderile fumegânde!/ Îl beau cu gura plină/ Şi mă bucur de Crăciunul sfânt.// Ce-nalţi sunt azi copacii!/ Toţi sunt frumoşi şi ce albaştri!/ Am prins şi soarele tandru,/ Într-o picătură cristalină.// Apa nu-i decât un luciu de oglindă/ Peste care trec maiestoasă,/ Eu, fata zăpezilor calde,/ Şi pătrund într-un alt timp.”
Aş rămâne aici, într-„O ţară de vis”: „Era un vis cu ochii mari – deschişi,/plini de incertitudini,/ ca într-un sfârşitt de adolescenţă târzie…” Nu voi continua nicidecum mai departe. A se citi în carte, pentru asta există !
Daniel Marian
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..