Eugen Serea
Povestea vulturului

A fost odată-n vremea de demult
Un pădurar cu casa lângă munte;
N-avea nici prea puțin, dar nici prea mult:
Suficient cât viața s-o înfrunte…

Trăia-n pădure de atâția ani
Că-i cunoștea și tainele și dorul,
Fără să-ngenuncheze pentru bani:
Doar respirând, pe înălțimi, Fiorul…

Într-o dup-amiază ca de Rai,
Cum se-nchina, tăcut, în faptul serii,
Dând slavă fericitului său trai,
Un țipăt sfâșie pânza tăcerii…

A alergat degrab’ și a văzut,
Stârnind ecou sălbaticelor creste,
Un pui de vultur care a căzut
Din cuibul său, castelul din poveste…

,,De undeva și mama o s-apară!”
Și-a așteptat până în crucea nopții…
Și printre glas de strigi și iz de fiară,
Veni ideea straniei adopții:

,,Am să îl cresc pe lângă casa mea!
Și eu am fost orfan și-n piept mă doare:
De câte ori privesc căzând o stea,
Eu plâng atunci că înc-o mamă moare…

Ferit de prădători și vremea rea,
Va căpăta-ndrăzneală și vigoare
Să se topească-n zări, oricând o vrea:
Chiar eu am să-l învăț, treptat, să zboare!”

Ce fericit a fost, cum altul nu-i!
Și au ajuns acasă-n zori, devreme:
Un zbor uman în brațe cu un pui
Cu zborul frânt, ‘nainte de-a sa vreme…

Soția l-a privit, deloc surprinsă:
De-atâtea ori s-au dăruit Vieții
Cu-o dragoste din ceruri reaprinsă…
Și i-a zâmbit ca roua dimineții…

Și-apoi, la ăia mici le-a venit rândul:
_Tăticule, bine-ai venit acasă!
_ Am fost pe unde nici n-ați fost cu gândul…
Dar, mai întâi, să ne-așezăm la masă!

Și mulțumit-au Domnului cu toți:
Pentru-nceputul sfânt de nouă zi,
Pentru-ocrotiri de fiare, boli și hoți,
Pentru puterea-n viață de a fi…

Iar după masă, tatăl, cu sfială,
Le-a arătat cum doarme-un pui de cer,
Într-o tăcere ceremonială:
Visându-și mama, depărtat mister…

L-au îndrăgit pe loc, cu duioșie,
Căci le-a umplut viețile de haz
Și l-au înconjurat cu voioșie
Pe micul prinț, să-și uite de necaz…

Trecut-a vremea…Micul nou-venit,
Jucându-se cu puii de găină,
Unul de-al curții, iată-a devenit,
Uitând de soarta sa, mult prea haină…

Și râcâia cu ghearele-n pământ,
Cum face orice pasăre de curte,
Trezit de al cocoșilor dârz cânt,
Hrănit din palme de copil, cu turte…

Era în toate cele-un pui simpatic,
Iar mama-cloșcă tare-l mai iubea,
Era vioi, isteț, nu antipatic:
De sine însuși, mai întâi, glumea…

,,Ce-i drept, e mai ciudat ca orișicare:
Atunci când merge-i tare caraghios
Și-ajunge cel din urmă la mâncare;
Da-n rest, e dulce și prietenos!”

Așa gândeau găinile-n ogradă,
Capre și oi și câini dar și purcei,
Căci nu puteau deloc în el să vadă
Un înger ce căzuse printre ei…

Dar într-o zi, când se mâhnea cu duhul,
‘Cercând să scoat-o râmă din pământ,
Un țipăt scurt a sfâșiat văzduhul,
Încremenindu-l, fără de cuvânt…

,,Ce-am auzit? Sau ce-ar putea fi, oare?
Ce glas de Dumnezeu Necunoscut?
E cineva ce naște sau ce moare?
Și totuși, mi-e atât de cunoscut!”

Dar când l-a auzit a doua oară,
Privit-a, decât brazii mai presus
Și inima-ncepu în piept să-l doară:
Un înger falnic se-nvârtea pe sus!

_ Ce stai acolo-nțepenit, copile?
Îți arde de-ale cerului mari semne?!
Fugi, cât te țin picioarele debile
Și-ascunde-te aici, pe după lemne!”

_ Ce e Acela, preaiubită mamă?
A întrebat Puiuț, când a ajuns
La adăpost… _ Eu cred, de bună seamă,
Că-i Mesager din Cerul Nepătruns!

_ Ia uită-te la el, cine vorbește!
Ajuns-a oul dascăl la găină?!
Mai ai de așteptat pân-a mai crește
Și-oi ști s-alegi tărâța de făină!

Acel ce zboară Vulturul se cheamă
Și pân- la El, nici gândul nu ajunge!
Iar glasul Lui, ne-aduce-a morții teamă:
Dacă te-a prins, nu poți decât a plânge!

_ Aș vrea și eu, măicuță, ca să zbor
Și liber să mă-nalț spre zări albastre:
Să uit că sunt din lut și c-am să mor;
Vreau să v-aduc Lumina de la astre!

_ Copil naiv, tu încă mai visezi
Și nu ți-ai înțeles deloc menirea:
Tu nu ești Vultur! Drept cine te crezi?
Tu, Cerului să-i faci descoperirea?!

Suntem găini și-atât! Nimic mai mult!
Noi nu avem nici cer, nici libertate!
Am obosit de când te tot ascult:
Ești doar un țânc în prag de pubertate!

Tu-nvață doar ce trebuie să faci,
Că nici să scurmi pământul nu știi bine!
Decât să spui prostii, mai bine taci!
Și lasă cerul! Uită-te la tine!

Nu plânge, puiul mamei, mic și scump!
Eu vreau să te feresc de deziluzii…
Mai bine-nghite boabe de porumb,
Nu te-avânta-ntr-o viață de confuzii!

De-atuncea, puiul nostru-a plâns tăcut
În fiecare zi, fără speranță:
,,Cu visul meu de Zbor, ce s-a făcut?
S-a spulberat în sfânta ignoranță!

N-am fost mânat de niciun interes,
Am vrut să zbor și să le-aduc Înaltul
Și celorlalți…Dar nu m-au înțeles!
Voi fi un pui ca orișicare altul…”

După un timp, când aripi i-au crescut
Și pădurarul a-ncercat să-l facă
Să zboare către ce era născut,
El n-a făcut decât, pleoștit, să zacă…

Văzându-l că insistă în zadar
Și nu vrea să învețe, orice-ar fi,
Stăpânul s-a închis ca-ntr-un altar
În munca lui de fiecare zi…

Și vulturul a fost–pe rând–adult,
Apoi bătrân ciudat, dar respectat,
Fiindcă-l știau deosebit de cult:
,,Doar că nu a primit ce-a așteptat…”

Căci viața – nu-i așa? –nu-i cum ai vrea:
Îți joac-adeseori cumplite feste,
Iar timpu-n loc nu are cum să stea
Ca Vulturii în cuibul de pe creste…

Și-ntr-un târziu, precum un Patriarh
Ce nu mai are cui să dea binețe,
A răposat al Cerului Monarh
Într-un coteț…răpus de bătrânețe…

( vol. Călărețul Ultimei Umbre)

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Povestea Vulturului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 februarie 2022