Au urmat anii de liceu. Anii în care te simţi plin de tine însuţi, în care îţi „sileşti inima să pătrundă ştiinţa şi înţelepciunea”, anii în care te aprinzi de mânie întocmai ca Elihu cel tânăr, fiul lui Baracheel din Buz, împotriva profesorilor şi tuturor celor care nu te înţeleg, când eşti plin de cuvinte până în gât, când spiritul tău lăuntric te zoreşte, iar gândurile tale spumegă ca vinul care sparge burdufurile noi. Anii în care îţi place să te auzi cum strigi fiecăruia din cei de faţă:
„Ascultă-mă pe mine şi eu îţi voi vorbi! Taci şi te voi învăţa care este înţelepciunea! „
Dar sunt şi anii în care eşti trist şi neîmpăcat, pentru că nu te ascultă nimeni cu adevărat, nu-ţi răspunde nimeni, cu atât mai puţin Dumnezeul tău, pentru că tu însuţi știi în inima ta că El „nu-şi pogoară privirile asupra niciunuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi”.Şi m-am întristat tare şi faţa mea era posomorâtă. Şi cu suma ce credeam că mi se cuvinea lunar de la părinţi mei pentru liceu, benchetuiam prin terasele cluburilor de noapte, până dimineaţă cu cunoscuți și necunoscuți, fiindcă toţi sunt prieteni celui ce dă daruri şi declamam în faţa lor, îmbujorat de vin şi gustând plăcerea de a vorbi in deşertăciune şi vânare de vânt:
Prieteni, cu vorbele înţeleptului vă spun că din întâmplare am ajuns să fim cum suntem şi după viaţa aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost niciodată; căci fum este suflarea din nările noastre, strigam eu, aprinzând o nouă ţigară, trăgând şi suflând cu nesaţ şi cugetarea, o scânteie care se aprinde din mişcarea inimii noastre.
Veniţi deci şi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se veştejesc. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea şi menirea noastră. Ospeţele se fac pentru a gusta plăcerea; vinul înveseleşte viaţa şi banii răspund la toate!
Şi în amurgul zilei, când se lăsa întunericul, mă ademeneau cu căutătura lor obraznică şi ispititoare, femei imbracate în purpură și in stofă stacojie, care mă sărutau cu buze umede, mai îmbătătoare ca vinul, fiecare șoptindu-mi : “Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon. Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste! ”
Și îmbrățișându-le, mă cufundam ca într-un mormânt în patul miruit, iar în umbrele nopții se auzeau doar vocile răgușite și gemetele sacadate ca ale unor fiare ce se devorau una pe alta, într-un straniu amestec de plăcere și suferință, de agonie și extaz.
Însă dimineață ….dezgustul și suferința, când vedeam limpede pe fiecare sân dezgolit, cum zidisem câte o capiște Astartei și Nananiei, idoli ai desfrânării și ai deșetăricunii.
Iar când prietenii plecau unul câte unul, rămas singur în terasa goală, suspinam în adâncul inimii mele după Domnul Dumnezeul meu, rugându-mă să inteleg veşnicia cu care a îmbrăcat sufletele şi trupurile noastre.
Doream să învăţ tot tot ce se poate învăţa despre lume, să ştiu tot ce se poate şti şi să gust din tot ce imi poate oferi viaţa. M-am ridicat să plec şi mi-a atins uşor fruntea un strugure dolofan și ispititor de roşu, care atârna greu de bolta metalică pe care se înşira o viţa – de – vie. Am gustat o boabă plină de must şi am dat să-l iau, dar duhul mi-a şoptit: „Nu-l rupe, că în acesta se află o binecuvântare!”
Însă, ca să-mi astâmpăr pofta de plăcere l-am tescuit împreună cu alti struguri, iar, mai apoi, mustind de îndrăzneală, am dat să caut pe Domnul meu, dar sfredelitoarele ace ale îndoielilor mi-au smuls pânzătura credinței și cu sufletul meu rămas gol am fugit departe de de El.
Eram trist!
Dar altă poftă, precum pofta de învăţătură are în ea iubirea „Eram tânăr, frumos, gustam cu nesaț din viaţă şi simţeam cum înmuguresc în inima mea vlăstarii iubirii. Simţeam nevoia să iubesc și să împărtăşesc cuiva iubirea mea…. Asemeni poetului, ceream destinului să „alunge pentru mine pe cărări, prin vânt cea mai frumoasă căprioară”, „o tânără fecioară, o gazelă plină de farmec, a cărei dragoste să mă îmbete pentru totdeauna şi iubirea ei să mă desfăteze”.
S-a aplecat deoadată să soarbă apă din cişmea. Era o făptură tânără, ușor zulufatăcu zulufii inflorind, aproape femeie, doar mâinile micuţe, care se sprijineau pe marginea cişmelei se încăpăţânau să rămână ale unei puştoaice. Şi-a ridicat ochii spre mine şi, privind-o, inima începu să-mi suspine în ritmul unui poem de copil, creionând ochilor mei mei icoana unui chip atât de frumos, încât nu aveai cum să nu te îndragosteşti.
Ne-am trezit amândoi şezând apropiaţi pe o bancă izolată, din parc. O mână mi se furişase după umerii ei fermecători ca un colan maiestus lucrat, iar cealaltă îi cuprinse talia zveltă ca finicul. Nu ştiu cine pe cine a îmbrăţişat primul. Ştiu însă că am simţit emoţia de nedescris a primului sărut…Mâinile tremurânde alunecau spre cupele mici şi tari ale sânilor ei care tresăltau ca nişte struguri plini de must sub bluziţa străvezie. Pătrunsesem in gradina Edenului şi era toată numai a mea!… Ne-am oprit pentru o clipă să ne privim. Obrajii ei se înroşiseră ca doă rodii coapte. Mă pierdusem în lumina ochilor ei calzi şi era atât de bine acolo!.,Mă simțeam transfigurat într- nouă lume.. Ne-am sărutat iar, prelung şi simţeam gustul buzelor ei savouroase asemeni merelor dulci ale copacului interzis şi ştiam că “nimeni nu ar fi îndrăznit să mă osândească”…
DANIEL MESAGERUL
by