MIRELA-IOANA DORCESCU: NORA FERENTZ ȘI POEZIA EXISTENȚEI

A ajuns la mine, în urmă cu vreo doi ani, volumul intitulat „Trecătoarele doruri”, publicat de Nora Ferentz la Editura Inspirescu, din Satu Mare, în 2016. Pe atunci, poeta locuia în Germania. M-am grăbit să-i transmit impresiile de lectură la cald, fără să bănuiesc că dorurile sale de țară, de Timișoara, orașul în care și-a petrecut tinerețea, vor trece până în momentul în care eu voi scrie aceste rânduri. Iată însă că au trecut. Chiar dacă „nimic nu e nou sub soare”, mai ieșim, periodic, din inerție. Permanența este o iluzie. Ca atâtea altele. Așadar, între timp, Nora Ferentz s-a mutat la Sibiu și este absolut încântată de alegerea ei târzie, jinduită multă vreme. Asta nu înseamnă că ideea din titlul volumului e caducă. Dimpotrivă, dorurile, ca și amintirile, se pot estompa sau pot fi șterse, din multe motive. Contribuția timpului nu este de neglijat în acest proces. Timpul constituie, pentru poeta la care ne referim, un subiect predilect și fecund. De pildă, versurile sale neconvenționale ne învață că sunt diviziuni ale timpului care ne rânduiesc experiențele, răscolindu-ne și mustrându-ne fără cruțare ori de câte ori ignorăm sau desconsiderăm pulsul său:
„timp trecut
timp prezent
timp pierdut” („Timp”, p. 22).
Înainte de a ne întreba ce înseamnă „timpul pierdut” pentru distinsa autoare, suntem străpunși în propria sensibilitate. Ca de o floretă abil mânuită. Și ne trezim, dacă nu deodată cu poeta, în același fel cu dumneaei:
„am avut un moment de trezire
scurt, dureros de palpabil” („Distanță incomensurabilă”, p. 14).
Toți avem regretul că am pierdut, de cele mai multe ori irecuperabil, timp din prețiosul timp vital, care ne-a fost dat fiecăruia în cantități imposibil de negociat, exact măsurate și mult prea mici, dacă le raportăm la bucuria noastră de a trăi. Și de a fi tineri.
„De ce nu lași Tu, Doamne
veșnic, doar Tinerețea?” („Copac îmbătrânind”, p. 27),
se întreabă autoarea, dând glas nu doar nostalgiei, ci unui dor profund.
Centrată pe viață, cu gândul mereu la aceasta, Nora Ferentz este foarte atentă la tot ceea ce afirmă pe o asemenea temă gravă, profundă. În ansamblu, lirica sa este contemplativă și iscoditoare. Pe alocuri, pune și probleme de atitudine. Cu excepțională forță de impact. Poeta are curajul de a se îndrepta spre esențe și de „a reflecta” asupra lor. De altfel, verbul „a reflecta” redă caracteristicile lirismului Norei Ferentz în ambele sensuri pe care le implică, de la mimesis la interpretare axiologică:
„Adio frumusețe
adio limpezime
adio balsam pentru suflet.
trăiască nebunia” („Fără titlu”, p. 35).
Un duș rece. Despre adevărurile senectuții, poate? Cu siguranță, nu numai. Nora Ferentz transmite un mesaj dur. Foarte expresiv. Între „adio” și „trăiască” se răstoarnă ordinea lumii. Enunțurile, egale cu patru propoziții, dispuse într-o ordine a cugetului, dar și a sufletului, ne parvin cu ortografie și punctuație deviante. Mărturisind despre intensitatea implicării autoarei. Despre dezinvoltură. Ca și despre o sinceritate umană fără nicio opreliște. Despre libertatea de a alege între adevăr și amăgire. Despre curajul de a pune, rapid, fără să-i tremure mâna (sau vocea), punctul pe „i”.
Același realism reglează, de pildă, și relația dintre iminența dispariției fizice, ca unică perspectivă a ființei umane, și datoria scriitorului, conștient că și-a trăit viața din mirajul cuvintelor, care își revendică independența cvasihimerică:
„În curând vei fi
exclusă din rândurile
saltimbancilor de cuvinte.
Adună-le, dezbracă-le de înțelesuri
umbre nebuloase
înnegrind hârtia” („Fără titlu”, p. 34).
Pe muchia critică dintre a fi și a nu mai fi se aude, mărturisită, reiterată, vocea Daimonului, care a intervenit cândva imperativ, dând sens existenței artistice a Norei Ferentz:
„«Aerisește-ți gândurile și poemele
Până nu e prea târziu»” („Talantul”, p. 12).
Plină de încredere în semnele „de dincolo” și de dorința de a-și trăi viața în mod superior, poeta ascultă. Nu respinge inserția irealului. Nu o desconsideră. Transformă acest îndemn daimonic în principiu. Își clarifică gândurile și rostirea lor poetică. Le conferă, în diverse moduri, valoare, pentru a-și justifica activitatea creatoare în paradigme biblice. Insistă asupra asumării responsabilității față de talant, a câștigului spiritual, rezultat din truda creatoare. De altfel, intertextualitatea – suport al „gândurilor-scântei” – se stabilește, în exclusivitate, cu Sfintele Scripturi.
„Și dă-mi putere să-mi înmulțesc talantul
Și pregătită să fiu.
Când îmi vei cere câștigul meu să-ți dau
O inimă deschisă și sufletul curat” („Gânduri la parabolele lui Iisus”, p. 44).
Experiența scrisului este cheia unei ascensiuni spirituale. Mai mult decât orice altă experiență existențială, actul creator o încadrează printre ființele cu har pe autoarea „Trecătoarelor doruri”. Cel mai pregnant dintre acestea nu este dorul de copilărie, de părinți, de tinerețe, de țară, ci dorul – speranță pentru ceea ce urmează (fiindcă mereu urmează ceva), în sufletul poetei împletindu-se promisiunea divină cu perspectiva unui viitor real după moartea fizică. Trecătoare sunt, astfel, doar dorurile terestre. Nu și cele ce se înalță în poezia. Nu și cele transcendente, care vizează zonele sacrului. Motivate fiind de zborul liric. De adevărul textelor religioase creștine. De credință.
„Și iată, în sufletul meu,
se-nghesuie toată nădejdea
lumii” („Talantul”, p. 12).
Doamna Nora Ferentz ne oferă șansa de a parcurge, cu mare plăcere, o poezie feminină, concentrată și unitară, fină și modernă, încântătoare prin acordurile inspirate dintre idee și formă.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, NORA FERENTZ ȘI POEZIA EXISTENȚEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 septembrie 2022