Prestigioasa publicație New York Times, cu peste 13 milioane de cititori, acordă un amplu articol expoziției lui Brâncuși de la Modern Art Museum – MOMA.
Interesant este că articolul este semnat de fiica unui fost sculptor român, după cum precizează Deborah Solomon încă din startul articolului ei, intitulat: „Dacă crezi că cunoști sculpturile lui Brâncuși pășește în studioul lui” (https://www.nytimes.com/2026/10/22/arts/design/constantin-brancusi-moma-sculpture-review.html)
Iată, în continuare, traducerea articolului:

Într-un fel sau altul, copilăria mea a fost marcată de prezența lui Constantin Brâncuși, cel care a redus arta la forme elementare, precum oul, și a inventat sculptura modernă. Tatăl meu, la fel ca Brâncuși, s-a născut în România și a aspirat, la rândul său, să devină sculptor. Odată, a cioplit un ou mare dintr-un bloc de marmură albă; prin simplitatea sa frapantă, obiectul arăta exact așa cum îmi imaginam eu că ar trebui să arate arta modernă. A lucrat mult timp la el, lovind cu ciocanul și dalta, umplând casa de un sunet metalic — *plinc-plinc-plinc* — care, îmi închipuiam eu, era sunetul marii arte.
După cum se dovedește, dălțile și ciocanele joacă un rol central în „Brâncuși: Artistul și atelierul său” („Brancusi: The Artist and His Studio”), o expoziție amplă și revelatoare care se deschide duminică la Muzeul de Artă Modernă (MoMA). Expoziția se concentrează pe Impasse Ronsin, o alee îngustă din Paris unde Brâncuși — un emigrant — a trăit și a lucrat timp de patru decenii. Spațiul, cu tavane înalte, era ticsit de „Coloanele fără sfârșit” — înalte și sinuoase — și acoperit de un strat de praf alb de ipsos.
La moartea sa, în 1957, Brâncuși a lăsat prin testament atelierul și tot ce se afla în el statului francez; acestea au devenit ulterior parte din patrimoniul Centrului Pompidou. Însă, anul trecut, clădirea principală a Centrului Pompidou a fost închisă pentru un amplu proces de renovare, oferind astfel muzeului MoMA ocazia unică de a aduce atelierul lui Brâncuși la New York. Expoziția reunește lucrările lui Brâncuși aflate în colecția MoMA cu peste 200 de piese împrumutate — de la sculpturi prețioase, filme și fotografii, până la obiecte diverse care pot fi descrise simplu drept „lucrurile lui” (cum ar fi cutia poștală de la intrarea în atelier). Vizitatorii pot vedea chiar și gramofonul portabil al lui Brâncuși și pot asculta selecția sa muzicală: un amestec de cântece populare romă și muzică de dans latino-americană.
Concentrându-se pe atelierul lui Brâncuși, MoMA ne oferă o nouă perspectivă asupra unui artist care ne este, de multă vreme, familiar. De obicei, ni-l imaginăm ca pe campionul suprem al „formei pure”, cel care a redus reprezentarea figurii umane la ovoiduri, cuburi și alte volume geometrice. Era obsedat de păsări și de dinamica zborului, fiind probabil cel mai cunoscut pentru lucrarea sa „Pasăre în spațiu” – o lamă înaltă din bronz șlefuit, atât de subțire, încât pare că stă să dispară. Însă Brâncuși, așa cum reiese din această expoziție – un bărbat scund și rezervat, cu părul neîngrijit și o barbă bogată, de profet – apare ca o figură mai ancorată în realitatea pământească decât „omul-pasăre” din legendă; nu atât un purist care visează la zbor, cât un meșteșugar îndrăgostit de satisfacțiile fizice, intense, ale cioplirii în piatră și lemn.
O replică a atelierului și locuinței sale, în care vizitatorii pot intra, este amplasată în mijlocul expoziției; deși pereții sunt realizați din materiale transparente, lipsite de o senzualitate mai mare decât cea a unei schițe arhitecturale, intrarea principală este prevăzută cu un cadru masiv, sculptat în lemn de stejar dur, care conferă întregii expoziții o notă de robustețe și un farmec brut, nefinisat. Dincolo de ușă se poate zări o încăpere pe care Brâncuși o rezerva vastei sale colecții de dălți și alte unelte. Prietenii săi își aminteau că el obișnuia să le vorbească uneltelor și chiar să le cânte. Le spunea „noapte bună” și le ura un somn odihnitor, pentru a fi pregătite să revină la lucru a doua zi dimineața.
Aproximativ o duzină de unelte alese ocupă pereți sau platforme dedicate în cadrul expoziției, organizate cu măiestrie de o echipă de curatori condusă de Anne Umland, fostă figură centrală a departamentului de pictură și sculptură din cadrul MoMA. Pe un perete, două ferăstraie neobișnuit de lungi atârnă vertical, alături de un compas de măsurat de modă veche, un instrument cu o siluetă curbată, ușor bombată. Expuse ca și cum ar fi obiecte de artă, beneficiind de un spațiu generos și de o iluminare atentă, uneltele își pierd caracterul familiar, utilitar, dobândind în schimb o încărcătură estetică. Ele par, în același timp, elegante și pline de rezonanță poetică.
E adevărat, stilul impecabil de expunere al muzeului MoMA ar putea transforma chiar și un banal clește de unghii într-un obiect fascinant din punct de vedere vizual; totuși, în acest caz, accentul pus pe unelte pare justificat estetic. Privind topoarele, observi cum acestea îmbină forme metalice elementare (lama) cu lemnul (coada), oglindind astfel însăși esența creației lui Brâncuși. Liniile frânte ale „Coloanelor fără sfârșit” amintesc de dinții unui ferăstrău. O preluare deliberată sau o simplă coincidență?
Un aspect relevant este faptul că a crescut la țară, iar părinții săi i-au încurajat, încă din copilărie, pasiunea pentru confecționarea uneltelor. S-a născut în 1876, în satul Hobița, la sud de Munții Carpați. La 28 de ani, după ce și-a finalizat studiile la București, a plecat la Paris — o călătorie pe care a susținut că a parcurs-o pe jos, drum ce a durat mai bine de un an.
A ajuns chiar în inima avangardei pariziene, devenind asistent al lui Auguste Rodin, maestrul sculptor francez care, pe atunci, trecuse de 60 de ani și era renumit pentru reprezentările sale pline de emoție ale figurii umane. Brâncuși a plecat după doar câteva luni, afirmând: „La umbra marilor copaci nu crește nimic”.
Uneori a fost mai puțin discret, criticând opera lui Rodin drept „friptură și mușchi”. De fapt, Brâncuși folosea termenul „friptură” ca o insultă universală, pe care o aplica și lui Michelangelo, precum și oricărui alt artist care lucra într-un stil figurativ — adică oricui refuza să-și supună formele unui regim drastic.
Prima sa sculptură importantă, „Sărutul”, a reprezentat o replică directă la „Sărutul” (1882) lui Rodin — o lucrare în marmură ce înfățișa un cuplu într-o îmbrățișare nudă. Printr-o simplificare uluitoare a unor idei complexe, Brâncuși a cioplit propriul său „Sărut” (1907–1908) dintr-un bloc mic de piatră, în care capetele celor doi îndrăgostiți apar în profil, contopite într-o singură formă. Brațele lor subțiri înconjoară blocul de piatră, de parcă l-ar ține laolaltă, împiedicându-l să se desfacă sau să se sfărâme. Expoziția de la MoMA include numeroase versiuni ale lucrării „Sărutul”, inclusiv una din rocă vulcanică, fixată pe un inel de fier, care ar putea trece drept un breloc al unui uriaș.
Spre deosebire de Picasso – care a sosit la Paris cam în aceeași perioadă și a fost mereu preocupat de următoarea inovație – Brâncuși a lucrat cu un repertoriu finit de motive. De-a lungul anilor, a revenit la teme precum săruturile, păsările și capetele sublime, așezate pe o parte, încărcate de greutatea imaginată a somnului și a viselor. Întotdeauna fermecătoarea „Mademoiselle Pogany” – un bust-portret al unei studente ungare la arte, redat printr-o abstractizare plină de tensiune și dotat cu ochi exagerat de mari, asemenea celor ai personajului E.T. – apare în această expoziție în trei variante, create între 1912 și 1933. Prin ce se deosebesc acestea între ele?
Ar fi fost interesant să vedem variantele una lângă alta, pentru a observa afinitățile dintre ele – ca între niște frați –, așa cum a procedat Centrul Pompidou în retrospectiva din 2024, „Brâncuși: Arta abia începe”. În schimb, MoMA a dispus sculpturile într-o ordine aproximativ cronologică, grupându-le pe platforme ovale care mențin privitorii la o anumită distanță. Expoziția este impresionantă și are un ritm aparte, însă pune accentul pe ansamblu, mai degrabă decât pe piesele individuale.
În locul unui catalog tradițional, MoMA a realizat un volum elegant ce cuprinde fotografii de epocă, realizate de Brâncuși însuși; acestea dezvăluie plăcerea artistului de a reconfigura constant dispunerea sculpturilor sale – un demers care îmbina reamenajarea spațiului cu arta performativă. Brâncuși nu agrea soclurile convenționale, așa că și-a creat propriile suporturi, concepute ca obiecte unicat din lemn, piatră de calcar sau ghips.
Deși Brâncuși este de multă vreme celebrat pentru monoliții săi, sculpturile sale așezate pe socluri sunt, în esență, niște hibrizi – un aspect care m-a fascinat în cadrul expoziției de la MoMA. Să luăm, de exemplu, lucrarea „Cupă I” (1917): o ceașcă de ceai supradimensionată, sculptată în lemn de pom fructifer, echilibrată pe un soclu cu forme unghiulare. Rigoarea bazei pune în evidență rotunjimea cupei, care pare mai degrabă o planetă înclinată pe axa sa decât un simplu obiect de veselă.
Soclurile lui Brâncuși nu au fost întotdeauna apreciate. Când istoricul de artă Sidney Geist a publicat o monografie de referință despre Brâncuși, a decupat soclurile din fotografii – procedând aidoma cuiva care mănâncă doar buchețelele de broccoli, aruncând tulpinile.
Însă trecerea timpului schimbă modul în care percepem artiștii; Brâncuși – venerat multă vreme pentru căutarea unor esențe platonice – ne vorbește astăzi din alte motive. Sculpturile sale, cu socluri deliberat eterogene, sugerează că artistul prețuia disjuncțiile și golurile. În acest sens, el a influențat o întreagă generație de sculptori contemporani – printre care Arlene Shechet, Rachel Harrison, Carol Bove și Ugo Rondinone – cunoscuți pentru combinarea unor materiale și texturi contrastante.
Deși tatăl meu – la fel ca întreaga sa generație de moderniști – îl admira pe Brâncuși pentru perfecțiunea autonomă a ouălor sale din marmură, arta sa nu a fost niciodată atât de pură pe cât am crezut.

by

Referinţă Bibliografică

Despre expoziția lui Brâncuși la MOMA a scris în New York Times fiica unui alt sculptor român/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 octombrie 2026