Interviu cu Mircea Cărbunaru

Cum fiecare carte aduce cu sine o poveste și cum dincolo de cărți există o altă poveste, cea a scriitorului care le-a dat viață, o jurnalistă învederată și scriitoare la rându-i, Nina Marcu, s-a gândit să le adune pe acestea din urmă într-o serie de interviuri luate unor autori ai unei edituri noi în peisajul nostru literar, dar care s-a remarcat deja prin calitatea cărților expuse la târguri și pe site – BookForge.
A fost o vară lungă și fierbinte, în care ideile au curs ca râul înspumat ori au oglindit în liniștea apei lor largul cerului de deasupra, iar în cele ce urmează vor fi prezente la apel în ordinea consemnării lor.
Interlocutorul de astăzi este Mircea Cărbunaru.

Cu cine avem onoarea?

Pe scurt, sunt Mircea Cărbunaru, autor de ficţiune speculativă, adică pun imaginaţia cititorului la treabă. Sunt brăilean, cu nostalgia Dunării în sânge, şi am trei cărţi publicate la Editura BookForge: volumul de proză Colecţionarul și alte povestiri stranii, romanul SF Păsărui de Titan – Invazia și romanul de ficţiune istorică Leviathanul Vineţiu.

Cum ți-a fost vara asta? Fructuoasă, îmbelșugată, aridă, secetoasă?

Îmi este bine, dar a fost și excesiv de călduroasă. De obicei, arşiţa nu face bine scrisului, ne izolează, ne face să ne ascundem la umbră sau să fugim în alte locuri mai răcoroase – deci tot răul spre bine. O călătorie de vacanţă reuşită face cât un teanc de cărţi. Prin urmare, a fost o vară fierbinte, dar fructuoasă, fiindcă am avut timp să scriu și să finalizez lucruri începute, dar neterminate.

Ai treabă și te rețin? În sensul că, na, scriitorii scriu și eu te opresc din scris? Și, că veni vorba, ce zici că ai acum – o să formulez un pic pompos, dar, na, asta e – pe agenda editorială a verii și a anului?

De trei zile mă gândesc la interviul ăsta, cum să mă reţii? Să știi că eu chiar am o agendă editorială de care încerc să mă ţin. Întotdeauna caut lucruri de făcut, de citit și de scris. Nu pot lăsa mintea să lucreze în gol. Acum două săptămâni am terminat ultimul text dintr-un nou volum de proză care va purta un titlu provocator: TRAUME. O să-mi spui că încerc să fiu grav, dramatic, sumbru… Dimpotrivă, „traumele” surprinse de mine au cauze și consecinţe nebănuite. Cu alte cuvinte, rămân la fel de surprinzător ca în volumul Colecţionarul…, cu răsturnări de situaţie și finaluri revelatoare. Va fi o carte care va începe mainstream și se va termina science-fiction. Cu fiecare povestire, cititorul pătrunde în lumi tot mai bogate ficţional. Urmează munca de corectură și, probabil, îl veţi putea citi până la sfârşitul anului, tot la BookForge.

Și înainte ce-ai mai scris? Cu ce ai delectat cititorii?

Am publicat povestiri în diverse reviste și publicaţii. A fost ca un exerciţiu pentru TRAUME, de altfel, câteva dintre aceste texte vor apărea și în volumul de proză aflat în pregătire.

Unde ne duc poveștile tale, în ce lumi? Povestește-ne despre ele.

Am spus că scriu ficţiune speculativă deoarece nu vreau să pun o etichetă pe tot ceea ce scriu. Unii mă consideră autor de science-fiction pentru că aşa m-am consacrat în anii ’90, însă nu îmi place să stau ancorat într-un singur gen sau subgen literar. Am scris texte mainstream, distopie, science-fiction, ficţiune istorică, fantasy, thriller și nu pot spune că m-am specializat pe un gen anume. Pentru mine povestea contează, și de aici pornesc la zugrăvirea cadrului, a lumii în care se desfăşoară acea poveste, mijloacele literare și instrumentele ficţionale folosite.

Deci nu am limite impuse: poveștile mele se desfășoară oriunde și oricând – la o fermă, într-un sat din Munţii Apuseni, într-o lume postapocaliptică, în biblioteca unui colecţionar, în Pacificul de Vest, pe o insulă îndepărtată, în spațiul cosmic sau în afara sistemului solar, într-o măcelărie, în India, într-un trecut ambiguu sau cu trei ani înainte de Căderea Constantinopolului. Indiferent cum sunt aceste lumi, am mereu un element în centrul lor: fiinţa umană, aceeaşi structural, cu bune și rele, fie că se găseşte în preistorie sau în viitorul călătoriilor intergalactice.

Cum se scriu poveștile tale? Cu tabieturi, cu nesomn, cu inspirație, cu suflet, cu patimă? La birou, sub nuc, pe mal de mare? Cu cafea, cu ceai, cu vin?

Nu scriu ușor. E complicat să explic. Trebuie să intru în starea pentru scris, dar trebuie să am în spate un volum de acumulări pe care să se aşeze scrisul meu. Astăzi nu mai poţi scrie umoral, numai dintr-o stare interioară anume. Trebuie să ai consistenţă şi foarte multă documentare în spate, cu atât mai mult când scrii ficţiune speculativă. În afara acestor aspecte, o cafea îmi prinde bine întotdeauna înainte să scriu ceva.

Hm… Dacă tot e vară, hai să zicem așa: scrisul tău are acum gust de pepene rece, de limonadă, de bere, de hugo, de frappe? Alt gust?

Ce gust are scrisul meu? Cred că are gustul unui gin rece cu lămâie şi apă tonică: întâi simţi un gust dulce-amar-acrişor, apoi încep să apară nuanţele de plante aromatizante.

Ce autor, ce personaj, ce poveste dintre cele pe care le-ai citit vara asta te-a emoționat ori te-a iritat?

Este un personaj interesant în cartea lui Bogdan Boeru, Printre oameni și alte ființe bizare. Mi-a plăcut pentru că este non-uman, dar pare mai uman decât mulți dintre semenii noștri. Gigantoanthropul vorbitor Adam rescrie binomul om-fiară și îl inversează. După sute de ani de literatură, este tot mai greu să găsești personaje originale, capabile să îți clatine reperele literare.

Cât trăiește o carte? Zile, ani, veacuri? Și ce o ține în viață?

O să te mire, dar o carte are o viaţă mai lungă decât bănuiesc scepticii. Filmele sunt mai perisabile. Desigur, şi cărţile sunt tributare curentelor sau vremurilor în care au fost scrise, dar pentru un om care abia descoperă lectura, o carte mai veche este proaspătă, inedită, poate chiar surprinzătoare. Cărţile mari rămân mari peste generaţii și veacuri. Nu e vorba numai de ideile din ele sau de talentul cu care au fost scrise – cred că, dincolo de aspectele tehnice, constructive sau literare, aceste cărţi au capacitatea de a-l face pe cititor să se identifice cu povestea şi să-l absoarbă în ea. Nu mă refer aici la cărţile consacrate de critica literară – sunt altceva.

Convinge-mă să-ți cumpăr și să-ți citesc cărțile.

Scriu vizual, practic te invit la un film citit. Nu vreau ca cititorul să facă un efort considerabil pentru a citi ceea ce scriu. Cu toate acestea, îmi place să scriu în „straturi”, să ofer perspective multiple pentru același fragment de text. Fiecare lectură poate aduce revelaţii sau înţelegeri mai profunde. Dacă te interesează doar povestea, găsești doar povestea.

De asemenea, îmi place să aduc idei noi în fiecare pagină, pentru că eu văd în scrierea unei cărţi un cocktail de experienţe intelectuale şi emoţionale – dar, în primul rând, intelectuale sau provocatoare intelectual. În fine, îţi mai dau un motiv să-mi citești cărțile: apetenţa pentru răsturnările de situație. Întotdeauna lucrurile nu sunt ceea ce par.

Acum s-o luăm așa: eu nu prea citesc. Ce-i ăla citit… În viața mea am deschis, maximum, două cărți, dintre care una de telefoane. Cum mă aduci pe mine, refractara, față în față cu cărțile tale?

Întâi te-aș întreba dacă ai citit vreodată ceva ce ți-a plăcut. De aici pornește totul: să ai puncte comune cu cititorul. Dacă aș ști că îți plac povestirile despre lucrurile ieșite din comun, ți-aș recomanda Colecționarul și alte povestiri stranii; dacă aș afla că îți plac aventurile, înfruntările epice pentru supraviețuire sau literatura science-fiction, ți-aș recomanda fără să ezit Păsări de Titan – Invazia; dacă îmi spui că îți plac poveștile vechi, ai o fascinație pentru istorie sau vrei să „prizezi” o poveste cu parfum bizantin, îți propun cea mai bună carte a mea, Leviathanul Vinețiu.

Pare o întrebare banală. Și poate chiar e. Dar, mai ales în contextul actual, zic eu că e necesară: de ce scrii?

Scriu pentru că îmi place, pentru că mă provoacă. Uneori scrisul este o formă de autodescoperire sau devine o radiografie sufletească; alteori scrisul este o formă de „exorcism”, de eliberare, ori un mijloc de a rescrie lucrurile familiare sau de a le scoate din starea lor banală.

Te rog să-mi spui dacă e adevărată vorba aia: cititorii mei – ai tăi, respectiv – sunt mai inteligenți decât ai altora.

Sunt mai inteligenţi. Tot ce am spus până acum ar trebui să arate asta.

Arată-ne o impresie, un gând, o apreciere, o recenzie de la un cititor de-ai tăi.

N-o să mă refer la recenziile publicate. Am primit o impresie la doar câteva zile de la lansarea Leviathanului Vinețiu în Brăila, scrisă pe Facebook, de la scriitorul Adrian Victor Vank. Așa ceva nu uiți, când un autor de o asemenea consistență îți citește cartea și simte nevoia să scrie o recenzie impresionantă. M-a mișcat profund. Dacă nu mă crezi, poți să o citești aici:

Scriitorul se naște sau se face?

Cred că amândouă variantele au un rost. Trebuie să ai ceva în sânge pentru scris, dar trebuie să treci mereu printr-un proces de dezvoltare, de reconstrucție personală, altfel rămâi un scriitor mediocru – poate un pic talentat, dar mediocru prin absența documentării, prin construcția haotică a textului sau prin teribilismul gratuit, prin lipsa acribiei de a scrie și rescrie până iese ceea ce trebuie.

În ce proporție, ca să scrii bine, e nevoie de talent? Și cât la sută trebuie muncă?

Cred că scriitorul reprezintă un echilibru delicat între mai multe elemente: talent literar, inteligență, sensibilitate, cunoaștere, imaginație, experiență, capacitate de comunicare prin scris și verbal, muncă, răbdare, caracter, modestie… Toate ingredientele astea construiesc un autor, dar dozajul lor îmi este necunoscut.

Intriga… E mai importantă decât scriitura? Sau cele două se împletesc?

Intriga, sau povestea unui text, este dopul din barca scriiturii. Dacă lipsește sau intriga e șubredă, textul tău se scufundă în anonimitate, oricât de bine ai picta barca.

Cum se scrie o carte perfectă? Ce trebuie să aibă? Cum se vinde cartea asta, cum ajunge la cititor? Și cum ar trebui citită, ca să reiasă că e perfectă? Sau e relativ termenul perfectă vizavi de o carte?

O carte scrisă perfect? Există o astfel de carte până în prezent? Nu. Deci nu va exista niciodată. În Evul Mediu, constructorii mărețelor catedrale occidentale puneau o cărămidă strâmb tocmai pentru a nu crea o operă arhitecturală perfectă. De ce? Pentru că perfect este numai Dumnezeu. Mi se pare un reper bun și pentru literatură.

Există invidie literară. Nu crezi? Bine, dar hai să zicem că există. Ea poate să fie pentru că știi să folosești cele mai potrivite cuvinte. Pentru că ai mai mult succes. Pentru că ieși mai mult în față. Că te iubesc mai mult cititorii. Pe cine ai invidia de la editura BookForge și cine crezi că te invidiază?

Invidia este devoratoare. Evit să mă raportez la ceilalți prin invidie și o ironizez în ceea ce scriu. Eu nu văd alți scriitori nici măcar ca simpli concurenți, pentru că cititorii nu ne aparțin. Prețuiesc scriitorii care muncesc și grupul de la BookForge. Nu cred că sunt invidiat; cred că este loc pentru toată lumea.

Spune-ne o întâmplare care te-a făcut să te simți scriitor. Care ți-a revelat egoul. Care ți-a picurat vanitate când te-ai uitat în oglindă.

Să mă simt scriitor, da; să fiu vanitos, nu. Ceea ce mi-a confirmat statutul de scriitor au fost lansările de la Brăila şi Galaţi, cu sala plină de oameni care au venit special să îmi cumpere cartea. Nu cred că există o bucurie mai mare.

Printre toate câte se întâmplă și sunt azi, cât de la vedere mai e autorul? E important ca el să intre, prin traduceri, pe piața de carte europeană sau chiar internațională?

Pentru un autor este foarte important ca o carte să apară și în alte țări. Din păcate, nu există o rețetă care să asigure promovarea internațională. În România, autorul depinde de foarte mulți factori pentru a trece granița. Ai nevoie de o editură cu piață de desfacere internațională, de traducători buni, de resurse pentru a-ți promova cartea pe plan internațional. Din păcate, la noi traducerile sunt pe primul plan pentru majoritatea editurilor, iar în Europa editurile au un interes scăzut față de literatura autorilor români sau nu o cunosc.

Piața românească de carte e, acum, la pământ din multe puncte de vedere. Cine crezi și vezi tu că ar putea să schimbe ceva? Și cam ce? De fapt, se mai poate schimba ceva?

Într-adevăr, este o piață de carte fragilă, pentru că și consumul de carte nu se situează la același nivel ca în alte țări. Eu nu sunt prea optimist, fiindcă explozia de carte pe toate platformele online, fără intermedierea unei edituri care să filtreze calitatea, să impună standarde, duce la o suprasaturare a pieței de carte, iar calitatea suferă. Toată misiunea asta de a separa valoarea de non-valoare trece pe umerii cititorilor și nu este bine. Un rol important îl au și revistele literare. Mi se par a fi și ele hârtia de turnesol pentru un autor. Dacă o revistă literară te publică, e posibil să ai ceva care merită atenție.

Vreau să alegi un coleg de editură căruia i-ai citit cartea, niște cărți, cărțile. Și să ne povestești despre el și despre scriitura lui. Ba, chiar să fii avocatul lui și al scrisului său.

Greu de ales, fiindcă sunt mulți buni la Bookforge. Dacă trebuie să fac o alegere, mă opresc la Vlad Pasencu. Cunosc omul, cunosc scriitorul, am avut și o colaborare pe https://artzonesf.ro/ pe care îl administrez în paralel cu revista ArtZONE SF, am apărut amândoi în antologia UtopIQa 2024, este un autor premiat la RomCon. Îmi place cum scrie și ce scrie. Îl recomand cititorilor, dar sunt mulți autori buni la BookForge, spun cu tot riscul de a mă repeta.

Să ne imaginăm așa. Avem o lansare comună, toți autorii de la Bookforge. La o masă mare, întinsă, ne așezăm cu toții. Între cine vrei să stai și la cine trimiți cititorii tăi să cumpere cărți, pe cine recomanzi?

Îți place să mă chinui. Sunt sigur că va fi o întâlnire agreabilă, indiferent unde aș sta. Mi se pare nedrept să fac tocmai eu o listă exclusivistă cu autorii BookForge. Recomand autorii BookForge și o spun cu entuziasm.

Chiar. Când ai făcut ultima lansare de carte? Și cum a fost? Povestește-ne!

Anul acesta, în martie, am participat la o dublă prezentare de carte la Muzeul de Artă din Galați, împreună cu Bogdan Boeru, apoi am avut o prezentare și în aula Colegiului „Costache Negri”. A fost fascinantă interacțiunea cu oamenii din orașul vecin. Eu am lansat pentru cititorii gălățeni Leviathanul Vineţiu, iar Bogdan, romanul-fluviu Printre oameni și alte ființe bizare. Moderatorii Adi G. Secară, Ada Simona Biriş și Mihai Vintilă au fost extraordinari. La fiecare dintre întâlniri am discutat cu cititorii, cu tinerii, am oferit autografe și am făcut fotografii. Nici nu știu cât de repede au trecut două ore. A fost o mică întâmplare interesantă la muzeu când, în fața mea, a venit un tânăr domn simpatic pe care îl cunoșteam din perioada îndepărtată a colaborărilor la televiziune. Mi-a întins pentru autografe toate cărțile mele. Venise special de la Brăila să îmi spună că i-au plăcut cărțile. Ce poți să mai spui?

Dintre marii scriitori, marile imperii, marile povești de iubire, cu care ți-ai fi dorit să fii contemporan?

Când am scris Leviathanul Vineţiu, am imersat în lumea Imperiului Roman de Răsărit, am înțeles-o și am iubit-o; poate că aș vrea să văd cu ochii mei anii de glorie ai acestui imperiu, nu apusul său. Sunt totuși un om pasionat de science-fiction, dar îmi place și istoria. În mod ciudat, cele două pasiuni se conectează. Exercițiul SF de a extrapola imaginația în lumile viitorului m-a ajutat să completez pete albe, nescrise, despre ultimii ani din istoria Imperiului Bizantin.

Cu ce țară s-ar potrivi cartea, cărțile tale? Nu știu… romantică precum e Italia, rece cum e Groenlanda…

Interesantă asociere. Cred că un amestec între Grecia și Marea Britanie s-ar potrivi cel mai bine. Am multe scrieri în care mă folosesc de coloratura balcanică, dar îmi place și cultura britanică, nu prin sobrietatea ei – pentru că britanicii au umor cu carul – ci prin stabilitatea și continuitatea ei, prin modul cum au reușit să rămână nealterați la trecerea timpului. Literatura SF cea mai bună este cea anglo-saxonă, dar amprenta mea intelectuală și emoțional-culturală este marcată de locul în care m-am născut. Îmbinând cele două aspecte, s-ar putea să iasă ceva al naibii de interesant.

Care e, în opinia ta, cel mai frumos cuvânt din limba română? Habar n-am: mamă, țară, limbă, România, dragoste, dor, carte, altul…

Avem atât de multe cuvinte frumoase: amurg, talaz, noimă, veșnicie, alinare, vâltoare. Când suntem în text cu mintea, le căutăm, le alegem, le ciocănim să sune bine la locul lor, în frazele scrise. Limba română este generoasă cu scriitorii.

Ce te-a bulversat ori te-a blocat vara asta? Ce veste, ce știre, ce temă, ce poveste? În așa fel de-ai uitat oala cu ciorbă pe foc și s-a ars.

Nu mă provoca, vara asta nu a fost diferită de ultimii ani. Mi-ar fi prins bine trei ochi în loc de doi: unul concentrat pe scris sau citit, unul pe oala de ciorbă de pe foc, al treilea pe televizor.

Finalul îți aparține! Fă-l cum vrei!

Încerc să rămân încrezător și optimist, deși nu prea avem motive să privim senin viitorul apropiat. Totuși, vrei un final SF? Ca autor, cea mai mare îngrijorare a mea este că va veni momentul în care oamenii vor citi cărți scrise de AI și nu îi va deranja acest lucru.

by

Referinţă Bibliografică

Dialoguri de vară (3)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 februarie 2026