Interviu cu Simona Radu

Cum fiecare carte aduce cu sine o poveste și cum dincolo de cărți există o altă poveste, cea a scriitorului care le-a dat viață, o jurnalistă învederată și scriitoare la rându-i, Nina Marcu, s-a gândit să le adune pe acestea din urmă într-o serie de interviuri luate unor autori ai unei edituri noi în peisajul nostru literar, dar care s-a remarcat deja prin calitatea cărților expuse la târguri și pe site – BookForge.
A fost o vară lungă și fierbinte, în care ideile au curs ca râul înspumat ori au oglindit în liniștea apei lor largul cerului de deasupra, iar în cele ce urmează vor fi prezente la apel în ordinea consemnării lor.
Interlocutorul de astăzi este Simona Radu.

Cu cine avem onoarea? Zic să te prezinți în – măcar – câteva cuvinte.

Radu. Simona Radu. Asta… nu, doar așa, că știi cum sună fraza celebră. Sunt și eu pe-aici scriitoare de vreo zece ani, care abia acum, după vreo paisprezece volume, îndrăznește să se numească scriitoare. Dar mai așa, cu jumătate de gură. Cam atât mi-a mai rămas dintr-o carieră de profesor, că asta-i viața. Și știi ceva…? Mi-a plăcut atât de mult cum m-ai stors în trecut la Macarons la prăvălie și la Fântâna cu taclale, că am zis s-o mai fac o dată. Să ne așternem la palavre, să mai stăm la o cafea, să…

Cum ți-a fost vara asta? Fructuoasă, îmbelșugată, aridă, secetoasă?

Mi-a fost tare frumoasă. Am terminat un nou roman, care m-a purtat prin nămeți și colinde, apoi chiar am plecat să caut vara, că la mine se tot ascunde, mă tot amăgește cu canicule potolite de burnițe, nori și vânt, îmi dă cu porția câteva raze de soare, să-mi ajungă tot anul.

Ai treabă și te rețin? În sensul că, na, scriitorii scriu și eu te opresc din scris? Și, că veni vorba, ce zici că ai acum – o să formulez un pic pompos, dar, na, asta e – pe agenda editorială a verii și a anului?

Așa cum îți spuneam, am terminat o poveste. Nu mă pot plânge că m-a secătuit, cum au făcut-o altele, dar încă mai am acel sentiment că nu știu ce să fac cu viața mea. Se înghesuie multe altele și asta e cel mai rău, că nu știu care va avea prioritate. Ar trebui să-mi construiesc în minte un sens giratoriu, ceva, să mai fac ordine în trafic. Îl am pe Decebal, pe care îl pregătesc de vreo doi ani, dar deocamdată îmi șoptește autoritar că nu-i încă timpul. De, știu și eu… El e Marele Rege, nu mi-e ușor să nu-i dau dreptate. Am mai început ceva, o trăsnaie care mi-a trecut prin minte, pentru că două personaje de-ale mele ard de nerăbdare să se întâlnească, dar chiar azi mi-am amintit că aveam pe agendă, cum spui tu, și o povestire pentru o antologie de iarnă, care tropăie să fie scrisă, că se cam apropie termenul limită. Mai am un proiect comun cu Petronela Prepeliță, dar acesta are statut special, că e bine structurat și cam știm amândouă ce avem de făcut. Doar vacanțele să se termine, că și ea a plecat să caute vara. În rest, nu fac prea multe. În timpul liber lucrez la un nou audiobook, dar nu mă presează foarte tare.

Și înainte ce-ai mai scris? Cu ce ai delectat cititorii?

Păi, am început cu istorice – trei, unul după altul: Solul lui Zamolxe, Regatul lupilor – Dromihete și Zeița Cerului, Tomiris. Știi că am visul meu cu daci, că nu-i cazul să o dau după cireș acum și să pretind că abia făcurăm cunoștință. Bine, cu astea mi-am deschis gustul pentru publicat și a început să-mi placă mult sportul ăsta, că de scris… Nu-mi amintesc să fi avut vreodată o perioadă în care să n-am o poveste începută pe vreun caiet. Da, până acum vreo doi ani am scris pe caiet, de lua foc hârtia sub pix. Așa am scris și Sub semnul Lupului, o serie de trei volume grăsuțe, de mi-a luat mai mult tehnoredactarea decât plăsmuirea poveștii în sine. Abia atunci mi-am dat seama că prostie mai mare ca asta nu mai face nimeni. Așa că următoarea carte, Caii din vis, am început-o în joacă, gândind că o poveste ușurică de dragoste e cel mai simplu de scris direct pe laptop. Numai că m-a prins, afurisita, rău de tot, deși credeam că, după Sub semnul Lupului, care mă secătuise, o bună perioadă nimic nu va mai fi suficient de bun să mă umple la loc. Ce-am mai scris…? O altă serie de cinci volume, Libertatea ca o vrajă, pe care o începusem acum vreo douăzeci de ani, doar ca pe un vis de-al meu. Visul însă avea alte planuri, așa că a venit după mine în lumea largă, s-a vrut așternut într-un fișier, apoi a avut câteva steluțe norocoase care m-au făcut să cred în el și în prezent s-a transformat într-o poveste care a rupt câteva inimi de cititori pasionați. Și am mai scris ceva, împreună cu Petronela Prepeliță, prietena mea, Fratele meu Lup, cum ne place să ne spunem și o credem cu toată tăria: Dincolo de munte – o poveste în care eu m-am scufundat adânc în vremurile mele dragi, pe timpul pelasgilor, iar ea a rămas în prezent cu lumina și energia ei nestăvilită, ca să unim două suflete menite să se iubească și să apere o taină nepământeană. Cam astea ar fi, deocamdată. Și multe altele care își așteaptă rândul, dar nu dau totul dintr-odată.

Unde ne duc poveștile tale, în ce lumi? Povestește-ne despre ele.

Ce bine am făcut că nu m-am pierdut în detalii la întrebarea precedentă! Hm! Parcă simțeam eu ceva…! Păi, multe duc în lumea dacilor. Chiar și Sub semnul Lupului duce acolo, deși aici m-am jucat cu o istorie alternativă și nu foarte oficială, țesută cu arnici roșu pe pânza unui prezent controversat, proiectat puțin și ca realitate distopică. Sunt o oaie neagră, judecând după trendul actual. Libertatea ca o vrajă ne poartă în lumea heroic-fantasy a unui univers clădit cărămidă cu cărămidă și ar fi putut, într-o altfel de lume, să fie roman istoric. Într-o lume în care ar fi existat Imperiul Kenoat și Velusia, țara de pe crestele munților, emirul Almar, cuceritorul și rebela prințesă înfrântă, Alcora. Nu am aici dragoni și magie, așa că cititorii de fantasy să știe din capul locului la ce să se aștepte. Am, însă, o poveste de dragoste care schimbă destine, lupte încrâncenate, onoare, eroism, sacrificiu și o idee de libertate care mută munții din loc. Caii din vis ne aduce în prezent, dar și aici am agenți secreți și aventură cât încape, iar Dincolo de munte… aici avem un amestec de real și fantasy. Ducem cititorul în munții de vis ai Moldovei, dar îl scufundăm și adânc în timp. Doar muntele rămâne neclintit, împreună cu tainele sale. Și iubirea, cel mai uman sentiment dintre toate.

Cum se scriu poveștile tale? Cu tabieturi, cu nesomn, cu inspirație, cu suflet, cu patimă? La birou, sub nuc, pe mal de mare? Cu cafea, cu ceai, cu vin? Întreb, pentru că fiecare scriitor are deprinderile și ritmul lui.

Se scriu oriunde – la birou, ori pe genunchi, pe mal, sub nuc… Unele se scriu domol, așezat, documentat, dar altele se scriu ca o flacără. Mistuie, devin obsesie, le visez și vorbesc cu personajele, dor, urlă să fie scrise. Și întotdeauna se scriu cu tone de cafea și fum de țigară. Na, că am recunoscut-o și pe-asta!

Hm… Dacă tot e vară, hai să zicem așa: scrisul tău are acum gust de pepene rece, de limonadă, de bere, de hugo, de frappe? Alt gust?

Gust de fier și, uneori, de sânge. Sau, ca să nu sperii pe nimeni, gust de cocktail cu de toate: căpșuni aromate pentru dragoste, acidulat și înțepător de la spiritul de frondă, cu un pic de cocos când mă pierd în descrieri sau în introspecții, iute în scenele de luptă, cremos ca prieteniile care se leagă… Nu mă pune să exemplific cu alcool, că nu știu. Prin venele mele circulă cafea și Pepsi.

Ce autor, ce personaj, ce poveste dintre cele pe care le-ai citit vara asta te-a emoționat ori te-a iritat? Te-a făcut, într-un cuvânt, să simți. Și la care – se întâmplă și așa – ai adormit cu cartea în mână, pentru că nu ți-a plăcut? Dacă detaliezi, e perfect.

De câțiva ani citesc doar autori români, iar asta îmi cam ocupă tot timpul așa că, din respect pentru colegii mei, nu voi răspunde decât parțial la întrebarea ta. Așadar, m-am împrietenit rău de tot cu o fată de tătar, Sevghi pe numele ei de alint (tu n-o cunoști, sunt sigură) și cu Alma, personajul din Restart, ultimul roman al Petronelei Prepeliță. Doamne, ce-am mai invidiat-o pe fata asta! Și ce lecție de viață mi-a mai servit! Au fost și de partea cealaltă a întrebării câteva, dar nu voi pomeni de ele. Nu se face. Dacă mie îmi scapă o carte din mână și n-o mai ridic, nu înseamnă că alt cititor nu adoarme cu ea strânsă la piept. Nu pot pune eu etichete.

Cât trăiește o carte? Zile, ani, veacuri? Și ce o ține în viață?

Păi, poate să trăiască nu veacuri, ci milenii. După cum sunt și cărți efemere, pe care le uiți în tren și nu-ți pare rău. Cititorii țin o carte în viață.

Convinge-mă să-ți cumpăr și să-ți citesc cărțile, pe mine, cititor împătimit.

Te-am convins deja! Și sunt o norocoasă, pentru că ți-au plăcut. În rest, nu știu cum i-aș putea convinge pe alții. Nu mă pricep deloc la promovare, ba chiar mi se pare o acută lipsă de modestie să mă promovez singură. Eu doar scriu. Mai bine, mai rău… rămâne de văzut. Cititorul dă verdictul și el e stăpânul absolut al destinului unei cărți. Dacă îi place, duce vestea mai departe.

Acum s-o luăm așa: eu nu prea citesc. Ce-i ăla citit… În viața mea, am deschis, maximum, două cărți, dintre care una de telefoane. Cum mă aduci pe mine, refractara, față în față cu cărțile tale?

Îți povestesc ce minunată e călătoria între paginile unei cărți. Te ispitesc să vii cu mine în Dacia, ori în Velusia… Te provoc să privești cărțile ca pe niște concedii minunate… Nu știu. Tocmai ți-am mărturisit că nu mă pricep la promovare și tu vrei să mă faci să-ți schimb obiceiurile?

Pare o întrebare banală. Și poate chiar e. Dar, mai ales în contextul actual, zic eu că e necesară: de ce scrii?

Aici e simplu. De publicat, am făcut-o pentru prima oară în 2016. De scris, scriu de când mă știu și asta mult timp mi-a fost de-ajuns Pentru că mă poartă visul, pentru că nu pot altfel. Clocotește ceva în mine și cuvintele se aștern ele singure, ca să nu dea pe dinafară, ca dintr-un vas prea plin. E un mod de viață.

Te rog să-mi spui dacă e adevărată vorba aia: cititorii mei – ai tăi, respectiv – sunt mai inteligenți decât ai altora.

Nici pomeneală! Cum aș putea să mă gândesc la asta?

Arată-ne o impresie, un gând, o apreciere, o recenzie de la un cititor de-ai tăi.

Sunt multe și, ca să mă laud, majoritatea pozitive. Fiecare recenzie e o bucurie pentru mine și e greu de ales. Uite, ca să fiu cuminte și să te ascult, voi selecta două-trei de pe Voxa, de la versiunile audio ale cărților. Un domn mi-a lăsat un comentariu la Zeii suntem noi, ultimul volum al seriei Sub semnul Lupului: Excelent. Din păcate, sunt doar cinci stele de dat. Nu știu cât de multe sute aș putea acorda. O doamnă acum, de curând, mi-a lăsat un comentariu la Lanțuri rupte, ultimul volum al seriei Libertatea ca o vrajă: Am ascultat cu plăcere și pe nerăsuflate toate volumele, frumoasă poveste.” Iar la Caii din vis, o altă doamnă a comentat: Superbă carte! O împletire între acțiune, romantism și iubire! Am ascultat cu sufletul la gură!

Scriitorul se naște sau se face?

Eu cred că se naște.

În ce proporție, ca să scrii bine, e nevoie de talent? Și cât la sută trebuie muncă?

Știi, eu sunt omul care nu crede în cursuri de creative writing. Da, sunt bune și uneori șlefuiesc, dar dacă nu există scânteia aia, sunt ca niște cursuri de canto pentru un afon. Am pornit-o singură, pas cu pas, am fost primul meu cititor și cel mai afurisit critic, așa că am clădit pagină cu pagină. Și acum clădesc încă și fiecare temă nouă e o provocare pentru mine. Singura muncă pe care o consider necesară este stăpânirea la perfecție a limbii române. Apoi nu trebuie decât s-o lași să zboare. Eu, una, nu folosesc drafturi și foarte rar, cine știe cum, șterg câte un fragment, pentru că acțiunea face câteodată o cotitură bruscă în mintea mea și trebuie să-i aleg un alt drum. Doar șlefuiesc la final, pentru că de cele mai multe ori mă ia valul și trebuie eliminate unele repetiții supărătoare care apar cu ocazia asta. Însă… na! Nu mă consider perfectă și nici deținătoarea adevărului absolut. E doar felul meu de lucru și opinia mea, până la urmă.

Intriga… E mai importantă decât scriitura? Sau cele două se împletesc?

Se împletesc, cu siguranță. Degeaba ai o intrigă ce pune cititorul pe jar, dacă o faci varză mai apoi și îl alungi printr-o scriitură proastă.

Cum se scrie o carte perfectă? Ce trebuie să aibă? Cum se vinde cartea asta, cum ajunge la cititor? Și cum ar trebui citită, ca să reiasă că e perfectă? Sau e relativ termenul perfectă vizavi de o carte?

Dacă aș ști, aș fi scris-o deja! Cred totuși că orice carte devine perfectă dacă își găsește cititorul potrivit. Uite, exemplul meu (nu cel mai bun și nu va suna foarte „cult”, dar îmi asum și cred eu că este relevant ca răspuns). Îmi place aventura. Îmi plac personajele puternice, eroice, de care să mă îndrăgostesc și pentru care să tremur. Uite, mi se par perfecte romanele istorice ale lui Ioan Dan și cred chiar că le plătesc un tribut binemeritat în propriile mele romane istorice. Mă plictisesc romanele lui Rebreanu, de exemplu, deși ca om de litere le recunosc valoarea uriașă. Cam așa cred că funcționează mecanismul. Perfecțiunea e în ochii cititorului.

Există invidie literară. Nu crezi? Bine, hai să zicem că există. Ea poate să fie pentru că știi să folosești cele mai potrivite cuvinte. Pentru că ai mai mult succes. Pentru că ieși mai mult în față. Că te iubesc mai mult cititorii. Pe cine ai invidia de la editura BookForge și cine crezi că te invidiază?

Ufff, grea întrebare! De fapt, întrebarea nu e grea, ci doar răspunsul. Sigur că există invidie! Există o invidie toxică, oarbă, în care urăști un anumit autor și îți vine să pui dinamită sub cărțile sale, de neînțeles pentru mine (și nu mă dau mironosiță, ci doar cred că activăm într-un domeniu în care fiecare își găsește locul și doar Măria Sa Cititorul pune verdictul). Și mai există o invidie benefică, pozitivă, care te face pe tine însăți să tinzi mai sus. Pe mine n-am habar dacă mă invidiază cineva, dar eu te invidiez pe tine în cel mai pozitiv înțeles al cuvântului – să schilodesc și eu puțin cuvintele. Te invidiez pentru ușurința cu care faci o poveste din orice, chiar și din drumul până la magazin și pentru naturalețea cu care poți vorbi despre cărțile tale. Îl invidiez pe Ciprian Mitoceanu pentru ideea trăsnet care i-a venit cu ultimele aventuri și pe doamna Iosefina Ristici pentru că a avut puterea să-și urmeze visul. O invidiez pe Petronela pentru lumina din scrierile ei și o citesc ori de câte ori trebuie să mă adun, să mă ridic și să merg mai departe.

Spune-ne o întâmplare care te-a făcut să te simți scriitor. Care ți-a revelat egoul. Care ți-a picurat vanitate când te-ai uitat în oglindă.

Fiecare recenzie îmi hrănește mândria, crede-mă. Și îmi încarcă bateriile. Dar am și o întâmplare anume, care cred că a făcut mai mult decât să-mi ridice orgoliul la cote maxime, punându-mi într-un fel piatra de temelie în a deveni scriitor. Eram în vara lui 2016, publicasem Solul lui Zamolxe și, sincer, nu prea știam pe ce lume sunt. Soțul m-a rugat să iau câteva cărți cu mine când vin în Anglia, pentru șeful lui, mare iubitor de literatură și cititor învederat. Printre altele, am luat și Solul, iar când i-am dat-o, omul a făcut ochii mari și a exclamat, cu accentul lui inconfundabil de moldovean de peste Prut: Eu acum citesc cartea asta! Cred că abia atunci am înțeles pe deplin ce înseamnă să fii scriitor și… mi-a plăcut la nebunie.

Printre toate câte se întâmplă și sunt azi, cât de la vedere mai e autorul? E important ca el să intre, prin traduceri, pe piața de carte europeană sau chiar internațională?

Ăsta e unul dintre motivele pentru care ador să citesc autori români contemporani. Am autorul lângă mine și e o senzație delicioasă. Despre importanța unor traduceri, nu știu ce să spun. Probabil că e destul de important, însă eu scriu pentru români și despre români. La insistențele unei prietene englezoaice, am început să-mi traduc Zeița Cerului, Tomiris în engleză, ca să încerc să o trimit apoi și editurilor de aici, din Londra. Nu știu care va fi efectul, pentru că încă nu știu dacă voi termina această muncă. În română, scriitura îmi curge lin. Mă străduiesc să transpun cititorul în epocă și prin limbaj, mă joc cu expresiile și arhaismele, am un ceremonial anume, o solemnitate… Engleza mi se pare prea săracă să cuprindă toate acestea.

Piața românească de carte e, acum, la pământ din multe puncte de vedere. Cine crezi și vezi tu că ar putea să schimbe ceva? Și cam ce? De fapt, se mai poate schimba ceva?

Vreau să subliniez din capul locului că e doar opinia mea de cititor, că pot să greșesc și că nu dețin adevărul absolut. Pentru că voi spune acum ceva care poate să supere unii confrați de pe această piață românească de carte. Așa, ca să nu-mi aud vorbe la proces. Deci, cred că ne ducem în cap din cauza unei mode păguboase care s-ar putea cuprinde într-o zicătură din înțelepciunea română contemporană: Nu e floare cum e pirul, nici român cum e străinul. Gata, am spus-o, că mă frigea pe suflet. Ninuța și oameni buni, care ați avut răbdare să mă urmăriți până acum, literatura noastră, mai mult de jumătate, urmează această zicătură. Se scriu volume întregi cu acțiunea plasată mai ales pe la americani, ne chinuim cu personaje străine, tragem cu sete de felul nostru de-a fi să-l întindem pe specificul altor națiuni, tragem de biata limbă română s-o englezim și s-o mulăm pe felul de-a vorbi al altora, fără să fim conștienți că doar cădem în caraghioslâc și cititorul simte asta. Apoi tot noi acuzăm că nu se citește îndeajuns, că nu ne vede lumea, că cititorii n-au habar să discearnă. Ăsta e un aspect și nu intru în detalii, pentru că nu vreau să se simtă nimeni prost din cauza asta. A doua cauză cred că e dorința nebună ca, da, da, cinci din zece oameni să tânjească a deveni scriitori, schilodind cu sete penița și limba română. Ne ducem în cap, dar iarăși cititorul e vinovat, sau editura, că nu corectează cum se cuvine… Da, e utilă corectura editurii, că mai mănânci o literă, mai sari un rând… Dar nu cere editurii să-ți rezolve greșelile de gramatică, sau să-ți aranjeze timpul verbal al narațiunii, pe care tu l-ai făcut varză. Dacă nu simți scriitura, ocupă-te de altceva, căci poți excela în orice domeniu. Asta cred eu că ne duce în cap de-a binelea. Superficialitatea. Ne-am pierdut reperele și valorile. Am uitat îndemnul lui Kogălniceanu de a scrie despre noi și specificul nostru, original și cu suflet. Oamenii cumpără cărți, în ciuda tuturor creșterilor de TVA, în ciuda scumpirilor și a vieții din ce în ce mai nebune. Dacă le servim doar maculatură, să nu ne plângem că n-am avut noroc pe lume! Se mai poate schimba ceva…? Habar n-am!

Vreau să alegi un coleg de editură căruia i-ai citit cartea, niște cărți, cărțile. Și să ne povestești despre el și despre scriitura lui. Ba, chiar să fii avocatul lui și al scrisului său.

Petronela Prepeliță. I-am citit toate cărțile, înainte de a fi colege de editură. Primul contact cu scriitura ei l-am avut citind seria Daoi, pe care o comandasem așteptându-mă la un roman istoric. M-a lovit ca un tren de mare viteză. Întâi am fost contrariată că nu-i găsesc pe dacii mei așa cum îi știam eu, apoi cred că mi-am prins ceva de ultimul vagon al acelui tren de mare viteză, pentru că nu m-am mai putut desprinde. Apoi i-am descoperit celelalte povești, iar în prezent am privilegiul de a i le citi încă din manuscris și îi aștept un nou roman cu foame și cu sete, ca pe pâinea caldă. Atâta lumină și bucurie de viață n-am mai găsit nicăieri. Te ridică la ceruri după ce te-a aruncat în genuni și te îndeamnă să faci și tu la fel cu viața ta. Știi că o citesc ori de câte ori mă doboară viața, când dorul și înstrăinarea sunt gata să mă arunce în depresie? De fiecare dată funcționează, iar eu mă ridic și plec mai departe.

Să ne imaginăm așa. Avem o lansare comună toți autorii de la BookForge. La o masă mare, întinsă, ne așezăm cu toții. Între cine vrei să stai și la cine trimiți cititorii tăi să cumpere cărți, pe cine recomanzi?

Ei, îmi cer iertare colegilor mei că nu-i cunosc pe toți așa cum ar trebui. Dacă am face cândva acest minunat eveniment și dacă mi-ar fi dată bucuria să particip, aș căuta să mă strecor între tine și Petronela, ba chiar m-aș bate pentru locul meu acolo. Iar dacă cititorii mei mi-ar cumpăra Regatul lupilor, de exemplu, n-ar fi firesc să cumpere și Hrisovul vioriu? N-ar fi la fel de firesc apoi să citească și Daoi, să-și imagineze ce minunat ar fi fost dacă Sarmizegetusa n-ar fi căzut niciodată…?

Chiar. Când ai făcut ultima lansare de carte? Și cum a fost? Povestește-ne!

Nu am prea multe de povestit despre asta, din păcate. Ultima lansare am făcut-o în 2022, la Gaudeamus. Frumoasă, emoționantă pentru mine, dar cu foarte puțini prieteni în jur. Prefer să-mi amintesc de prima lansare, la debutul meu din 2016, cu Solul lui Zamolxe. Sala Dalles, plină ochi. Bine, nu veniseră toți pentru mine, ci pentru conferința despre Burebista, organizată de Fundația Geto-Dacii. Dar am avut și eu momentele mele de glorie. Am ținut un discurs, am vorbit despre carte, iar la sfârșit acei zeci de oameni s-au așezat pur și simplu la coadă, cu cartea mea în mână, să le dau un autograf. Am vorbit cu specialiști în dacologie, m-au felicitat pentru acuratețea istorică a romanului, m-am simțit în lumea mea. Când m-am întors, chiar de a doua zi dimineața, m-am apucat să scriu Regatul lupilor. Pentru celelalte cărți însă, n-am avut lansare. Nu pentru că nu mi s-ar fi propus – și mai mulțumesc o dată frumos editurilor pentru asta – ci pentru că nu m-am putut eu coordona cu evenimentele.

Dintre marii scriitori, marile imperii, marile povești de iubire cu care ți-ai fi dorit să fii contemporan?

Doamne, ce mi-ar fi plăcut să fiu contemporană cu Sadoveanu! Dar nu știu, că se bate cap în cap cu următorul răspuns: dacă mi s-ar fi dat șansa să-mi aleg locul și momentul nașterii, mi-aș fi dorit să mă nasc dac în Dacia. Chiar și dacă aș fi sfârșit bând cucuta, printre ultimii apărători ai Sarmizegetusei. Să nu râdeți de mine! Fiecare om are obsesia lui!

Cu ce țară s-ar potrivi cartea, cărțile tale? Nu știu… Romantică precum e Italia, rece cum e Groenlanda…

Cu România. Nimic altceva nu mi se potrivește.

Care e, în opinia ta, cel mai frumos cuvânt din limba română? Habar n-am, mamă, țară, limbă, România, dragoste, dor, carte, altul…

Libertate. Demnitate, onoare… Sunt de modă veche, știu.

Ce te-a bulversat ori te-a blocat vara asta? Ce veste, ce știre, ce temă, ce poveste? În așa fel de-ai uitat oala cu ciorbă pe foc și s-a ars.

Tare multe sunt bulversante în ultimul timp. Multe dor și răscolesc, îți fac părul măciucă… Am scris acum câțiva ani Străjerul, Joaca de-a natura și Zeii suntem noi tocmai ca să nu răcnesc a nesupunere, tocmai ca să nu ies cu parul la drumul mare, dar realitatea distopică de acolo mi-a fost întrecută de viața de zi cu zi. N-am avut mintea atât de viciată, am clădit-o mai simplu, mai corect. Acum nu mai am curajul să fac asta. Mă rog doar ca povestea din ultimul volum al seriei să nu devină realitatea noastră.

Finalul îți aparține! Fă-l cum vrei! Eu nu mă bag. Doar zic, deh, da’ nu spun… Fie adresezi o vorbă cititorilor tăi, fie mai arăți ceva despre tine, fie întrebi un coleg de editură ceva, de-astea. În rest, rămâne bătut în cuie: tu faci încheierea intervi… asta… tu dregi gustul salatei de sare și piper. Cheile împărăției sunt la tine.

Cheile împărăției sunt la mine…? După ce m-ai stors, după ce m-ai aruncat ca pe o minge de la o întrebare la alta, după ce m-ai făcut să privesc adânc în mine, îmi spui că pot face eu finalul…? De parcă n-aș ști!… Păi, pot doar să-ți mulțumesc pentru asta, Ninuța. Și nu doar ție. Îi mulțumesc în primul rând celui care mi-a dat ocazia de a sta astfel de vorbă cu tine. Celui care m-a făcut ceea ce sunt acum, celui care îmi dă motivul de a merge mai departe și nu m-a lăsat să mă pierd. Măriei Sale Cititorul. Mulțumesc foarte mult că ai stat de vorbă cu mine!

by

Referinţă Bibliografică

Dialoguri de vară (8)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 februarie 2026