20 ani de la moartea marelui clarinetist-saxofonist american Artie Shaw (1910-2004)
Artie Shaw, Artuhr Jacob Arshawsky (1910-2004) clarinetist-saxofonist și compozitor american s-a facut cunoscut cu remarcabilă piesă Begin the Beguine. Provine dintr-o familie săracă din Lower East Side din New York. Adolescența și-a petrecut-o în cartierul New Haven, Connecticut, unde a început să cânte la clarinet și saxofon în trupa liceului. În anul 1936 a făcut primele înregistrări cu instrumentiștii renumiți Billie Holiday și Bunny Berigan cu care a devenit cunoscut în orașul său. Big Band-ul lui, fondat în 1937, a devenit unul dintre cele mai bune orchestre ale epocii swing-ului. În timpul celui de-al doilea război mondial, Artie Shaw a cântat în multe teatre și cluburi fiind remarcat ca un patriot de către „Comitetul pentru activități ne-americane” cu care a făcut multe turnee în toată America.
Între anii 1930 și 1940 a fost numit, pe lângă muzicienii de renume Glenn Miller și Benny Goodman, un mare instrumentist cu o dinamică stilistică extraordinară. „Diferența dintre Benny și mine este că eu am încercat să cânt muzica, iar Benny a fost dornic să se balanseze numai în ritm de swing. Benny a fost incredibil de agil cu degetele pe instrument (…), dar dacă asculți cele două versiuni ale noastre cu piesa „Star Dust“, există o singură concluzie: „eu am cântat piesa, iar Benny a ținut numai swing.”
El a căutat mereu și mereu drumuri noi în stilul său instrumental, dar în mare măsură nu le-a reușit pentru ca oamenii au vrut să asculte mereu numai piesa Begin the Beguine, a spus el cu amărăciune zeci de ani mai târziu.
Versiunea lui Artie Shaw a piesei Begin the Beguine este una dintre cele mai renumite înregistrări din istoria jazz/ului. Printre cele mai bune piese ale sale se mai numără și „Dancing in the Dark”, „Traffic Jam”, „Moonglow”. În 1954, la vârsta de 44 ani, datorită că nu i-a plăcut lumina reflectoarelor niciodată, s-a retras din viața muzicală publică. A avut o antipatie față de aparițiile publice, afirmând că se aseamănă cu alt coleg al lui Glenn Gould care nu a fost de acord nici el să cânte în fața publicului larg. În 1954, după o apariție la Embers Club din New York, a pus clarinetul deoparte pe care nu l-a mai luat niciodată. A fost ca și cum și-a tăiat un braț de foc- rău , dar… „e mai bine așa să mai ai un braț și o viață“.
Totuși în 2004, i s-a acordat premiul GRAMMY pentru întreaga carieră.
Articol scris de Dragoș Ungureanu
Brasov, 20.05.2024


