Pe masa de lemn bătrân, hărțile lumii – acele mappa mundi încărcate de rătăciri misterioase – își întind pânzele îngălbenite alături de cărți cu miros de vechime. Lângă ele, un stilou veghează tăcut, ca un potir gata să verse pe hârtie gândul nerăbdător. Fără această autonomie deplină, fără taina de a așterne flori subțiri de cerneală pe albul imaculat și virgin al filei, viața ar rămâne un drum neterminat, o schiță lipsită de rotunjimea unui destin împlinit.
Astăzi, într-o lume furibundă care aleargă orbește, flămândă de un viitor fără memorie, se cere cu stăruință să ne adăpostim privirea între paginile obosite de vreme. A vrea să trăiești exilându-te din trecut înseamnă a te preface în aer – un aer subtil, îmbibat doar de mila și durerea de a fi fost o simplă adiere nevăzută în cele patru vânturi ale pământului, o deșărtăciune însingurată sub priviri străine.
Îmi amintesc de o zi de vară pură – era 13 iunie, în foșnitul blând al anului 1993 – când mâinile mele de copil au deschis pentru prima oară Arta conversației. Ileana Vulpescu vorbea acolo pe limba sufletului meu crud de atunci, învățându-mă că existența de zi cu zi nu-i decât un purgatoriu nesfârșit. În iubire nu există nuanțe de amurg: ori te mistui în rai, ori arzi în iad; suntem fie mântuiți, fie blestemați. Iar marea măiestrie a scrisului – o, cum mai strălucea acest adevăr! – este să poți extrage din NIMICUL aparent toate înțelesurile adânci ale vieții. Însă când pagina se sfârșește și povestea amuțește, viața își curge mai departe șuvoiul, lăsându-ne să înțelegem că tot ce credeam că știm se prăbușește înapoi în abisul aceluiași NIMIC absolut.
Ceea ce mă fascinează și acum, ca un fior neschimbat, sunt acele clipe de grație de după închiderea cărții. Atunci se naște dorul nebun de a-i fi fost prietenă autoarei, de a-i vorbi, la adăpostul unei lămpi cu abajur, despre singurătatea infernală a acestei vieți pe care, cu o patimă dureroasă, o ador. Așa mi se întâmpla în acel timp îndepărtat, pierdut în borangicul amintirilor…
Căci o carte nu trăiește cu adevărat decât atunci când inima ta începe să bată în ritmul paginilor ei: când iubești cu frenezia personajelor, când plângi la căpătâiul eroilor care se sting. Altfel, literele rămân doar niște umbre încremenite, moarte sub giulgiul alb al hârtiei. Citind, pelerinul din noi colindă lumea, iar dacă apucă să prindă în cuvinte frumusețea dieser călătorii, el clădește un miracol mai strălucitor decât toate comorile văzute și nevăzute ale pământului.
Cartea nu are stăpân. Nu-i a celui care a trudit la masa de scris, nici a celui care o răsfoiește sau o cântă. Nu noi alegem filele, ci volumul ne caută pe noi, ca o prezență sortită, alegându-ne drept mesageri ai propriei sale taine. Noi devenim povestea ei; noi suntem cartea! Un clasic nu-și termină niciodată destăinuirea; imaginile lui se preschimbă în filosofie, iar autorul devine o zestre eternă în sufletul cititorului. Scriitorul își lasă inima pe hârtie ca pe o moștenire, știind că pentru a cunoaște cu adevărat un prieten, trebuie mai întâi să-i mângâi cu privirea cartea preferată.
Mulți mă întreabă astăzi, cu neliniștea vremurilor noi, dacă în această eră a ecranelor reci și a revoluției digitale, cartea de hârtie va muri. Răspunsul meu e un zâmbet cald: nu, ea va supraviețui. Oamenii vor căuta mereu trupul de hârtie al cărții, bucuria de a o strânge la piept, de a o dărui sau de a o împrumuta ca pe un dar de preț. E o satisfacție profundă, estetică și senzorială, care nu va pieri niciodată din rostul nostru cultural.
Pentru mine, această Sfântă Artă a Scrisului rămâne o poartă sculptată spre frumusețe, o intrare solemnă în templul Artei curate.
Scriam aceste rânduri în aprilie 2020, la Roma, într-o primăvară care părea că își plânge propria splendoare în singurătate. Orașul Etern, altădată un stup freamătător de glasuri și pași rătăcitori, amuțise dintr-odată sub mantia grea a unei tăceri de mănăstire. Pe sub ferestrele mele, pavajul de piatră – bătrânul sanpietrini – nu mai răsuna de ecoul pașilor străini; era doar o oglindă pustie pentru soarele crud al primăverii. Roma devenise o uriașă catedrală fără credincioși, unde palatele de travertin trandafiriu și cupolele grele vegheau, melancolice, peste piețe lăsate în părăsire.
O tăcere adâncă, aproape sacră, se prăbușisă peste marile nestemate ale orașului. Colosseumul, acel uriaș amfiteatru de piatră măcinat de veacuri, își căsca arcadele pustii spre cerul de azur, ca o rană deschisă în carnea timpului; gladiatorii și freamătul mulțimilor de altădată lăsaseră în loc doar șoaptele vântului de primăvară, care mângâia blând ruinele solitare. Mai departe, Fontana di Trevi, lipsită de pelerinii care își aruncau în ea speranțele și monedele, își clipocea apele de cleștar într-un monolog sclipitor, dar trist; zeul Neptun părea că stăpânește peste un ocean de liniște albastră, o fântână imperială ce cânta doar pentru ochii nevăzuți ai cerului. Iar treptele de marmură din Piazza di Spagna, altădată îngropate în râuri de azalee și pași tineri, urcau acum în trepte de singurătate către biserica Trinità dei Monti; nicio umbră nu le tulbura albul imaculat, iar aerul purta un miros nefiresc de parfum violent de iasomie și glicină, amestecat cu gustul amar al izolării.
În acele după-amiezi infinite, când timpul părea că s-a oprit în loc ca o pasăre rănită în zbor, colinele Romei își trimiteau umbrele lungi spre Tibru, ale cărui ape curgeau leneșe, nepăsătoare la drama oamenilor închiși în case. Din exilul camerei mele, privind spre acest spectacol de o aristocrație neatinsă de febra lumii moderne, foaia de hârtie a devenit singurul meu refugiu, singurul pod aruncat peste abis. Pe acest „Zid al gândurilor”, ridicat în mijlocul unei lumi încremenite, florile de cerneală au fost cele care m-au salvat, amintindu-mi că atâta timp cât putem scrie și simți, frumusețea lumii nu poate fi pusă sub lacăt.
Această mărturisire se așterne și ca un prinos de caldă mulțumire adus prietenului meu, scriitorul Cristian Neagu. Privesc această fotografie și o tăcere plină de reverență mă cuprinde: în această fotografie, este alături de marea și regretata doamnă a literelor noastre, Ileana Vulpescu. Întâlnirea lor, încremenită în argintul imaginii, e o punte între generații de creatori, o dovadă vie că spiritul scrisului nu moare, ci se transmite ca o torță sacră. Mulțumesc, Cristian, pentru această lumină dăruită din taina timpului, o imagine care face ca trecutul și prezentul să respire în aceeași clipă eternă.

Rămân neschimbate în suflet vorbele ei, ca o moștenire lăsată pe o pagină de istorie literară:
„La început ai să-l urăști, ai să-l scoți din rândul oamenilor; pe urmă, are să-ți devină indiferent și n-ai să mai cheltuiești niciun sentiment pe el, și mai pe urmă, ai să te uniți la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înțelegerea.”

Camelia Opriţa Roma

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Ileana Vulpescu: Flori de cerneală pe hărțile timpului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 mai 2024