Dumitru Găleșanu surprinde prin structura de simetrie bilaterală a compozițiilor poetice, în care poetul încolonează cuvintele pentru a crea configurații care par a fi organisme vii, cu ritmul și respirația lor specială. Fiecare poem, ca și fiecare lucrare picturală inclusă în text, nu se limitează la a reprezenta universul prin crearea de acorduri și corespondențe între toate componentele realității fenomenale, ci exprimă dorința arzătoare a poetului de a se identifica cu însăși esența universului. Poezia lui Dumitru Găleșanu aspiră să fie recunoscută și trăită ca dimensiune profundă a realității, ca o perspectivă capabilă să ofere o încadrare holistică a universului, așa cum se întâmplă cu infinitele monade leibniziene, fiecare dintre ele, deși cu extensii și grade diferite, reprezentând un punct de vedere original și irepetabil asupra lumii întregi. Nu este greu de deslușit la acest poet, ambiția de a conferi poeziei suprema demnitate de a ilustra intersectarea, punctul de întâlnire al științelor sectoriale și al disciplinelor în continuă evoluție în care este compartimentată astfel cunoașterea realității. Dacă universul este unul singur, atunci trebuie să fie posibilă o modalitate perfect unificată de a reprezenta realitatea lucrurilor. Dacă realitatea este una, atunci poezia își poate asuma sarcina de a explora lumea – macrocosmosul și microcosmosul – surprinzând esența sa profundă și relațiile primordiale. Fiecare dintre poemele lui Dumitru Găleșanu reunește domenii și sectoare eterogene ale realității și cunoașterii, îmbinând fizica și biologia, teologia și filosofia, astronomia și știința pământului, trecutul și prezentul, memoria și așteptarea, într-o tensiune metafizică în care strălucește frumusețea care, numai ea, dă sens vieții ființelor omenești: frumusețea compoziției poetice care ne reîntoarce la frumusețea creației, concepută și închipuită totdeodată, în splendoarea ei autentică. Poetul însuși ne amintește că «imaginând / forme bizare / ale frumuseții / concretului, / idealul / v i s u l u i / m e u / n o e t i c – / subîntins / într-acest / volum inedit / metafizic -poetic, / nu este acela să placă / oricând, oricum și oricui; / el nu tânjește a fi nimic altceva / decât o infimă oglindă a totului – / așezat în lumină de fiorul celest, / miraculos aprins într-o stea / al cărei ecou insolit / ne mângâie inima». Cuvântul, versul, poezia nu se justifică decât dacă este prezentată ca un tot întreg, ca și cum poetul autentic nu ar fi decât un demiurg capabil să se întoarcă la momentul creației și să ilumineze întreaga realitate cu străfulgerări care fac ca întunericul noroios și umbra răului să dispară în lumină și har.

Cărturarul nu disprețuiește faptele comune deoarece pentru a-și asuma acest «pelerinaj inedit, / înseamnă să te lepezi / cu demnitate / de amintiri și păcate, / fiecare pată de lumină / și fiecare umbră având / ecoul ei în eternitate». Scrierea urmărește și reflectă «cu eleganță și inocență, / kosmosul vieții / inteligibil – / starea născândă de-o veșnicie». Oamenii, «păcătoși cu fapta / și gândul», aleargă după idealuri fără valoare, scopuri efemere, care îi orbesc și îi împiedică să înțeleagă esența universului, strălucirea miraculoasă a luminii sfinte. Egolatria reapare în cercul vicios al istoriei, unde vedem jocuri de putere, glorii efemere. «Prins / în lesa nimicului, / nu vezi cât de repede trece / gloria lumească». Cine privește mereu spre viitor, planifică și anticipează, nu este altceva decât un «hoț de timp», care nu are curajul de a gândi independent. Fiecare persoană crede că este singurul stăpân al propriei existențe în lume, dar, de fapt, jonglează cu cuvinte care nici nu zboară dar nici pe pământ nu stă și adesea eșuează. «Astfel gloria lumii trece, / printr-o ieșire din timp neașteptată, / iar omul, sedus de viclenia oglinzii, / nu se liniștește nicicum, niciodată, / îmbătându-se cu apă rece / în alegoria ființării adevărată».

Dar de la începutul vremurilor, deplânge poetul, realitatea ultimă a fost poezia, ea însăși o manifestare a apropierii omului de divinitate. Anxietatea mântuirii de păcat nu poate fi potolită decât în izvorul luminii, originea ființei și a binelui, obținând astfel acea fericire care este corolarul înălțării noetice a poeziei. Poezia este deopotrivă un mod de a fi și un mod de a cunoaște, singura practică autentică, care nu este supusă scopurilor lumești, nu este servitoarea unei înclinații răpitoare, nu este momeala unei vanități zadarnice. Ca și realitatea lumii, eul profund este scufundat în lumină; poetul, descoperind realitatea autentică, creează o lume paralelă de intrigi și de regăsiri, de revelații ale sensului și de splendori ale adevărului propagate de lumina care țâșnește pentru a se multiplica fără încetare din străfundurile Unului. Poemul reproduce întreaga realitate în esența ei, oferindu-se ca un ghid care te îndrumă la explorarea și orientarea în lumea exterioară. Altfel, la ce ar fi fost de folos poezia? Oare poetul nu este un șaman care zboară peste granițe și se întoarce pentru a le spune oamenilor singurele lucruri care contează cu adevărat? Nu este el oare profetul trecutului și istoricul viitorului, vizionarul care surprinde într-Unul miraculoasa simultaneitate atemporală a tuturor timpurilor și dimensiunilor? Poezia este capabilă să zboare, să se deplaseze «în / ascensiuni noetice / interioare». Plutind deasupra, spiritul abandonează amestecul opac al ignoranței și al sclaviei față de păcat și învață că sensul creației este iubirea, starea de grație din care se înțelege că amintirea este ceea ce rămâne din păcat, ca și cum amintirea trecutului ar fi corolarul imperfecțiunii și al ignoranței pe care ființa umană și-o arogă fără să-și dea seama. În izvorul luminos al harului și al plinătății, în starea de liniște a ființei perfect împlinite «timpul e doar o iluzie». De aceea, nu trebuie să uităm că «prezentul este un dar. / E datoria ta să te bucuri de fiecare zi / ca și când ar fi ultima zi… până ea va veni». Poezia luminii este lumina poeziei: ca logosul divin care devine om prin golirea de sine «spre a se-ntrupa desăvârșit / în sfinte lumine», cuvântul transformat în lumină aduce mângâiere divină, este «puntea de trecere spre ființarea / care noi înșine suntem, / etern suspendați / între viitor și trecut: / în abisul / himeric / al sorții / cu dinții / strepeziți / de rugină».

Poezia este un fel de ascensiune. O multitudine de cărări oferă numeroase itinerarii care duc la singura și unica destinație: vârful muntelui. Astfel, lumea macro- și microcosmosului este una duală, care se manifestă la simțul comun, dar care, totodată, se regăsește veșnic într-unul singur. Mișcarea ființelor vii și mișcările sufletului exprimă un efort continuu de apropiere de adevăr, mărginindu-se la dimensiunea imuabilă a Unului, mereu identic cu sine însuși. Poezia însăși este o căutare a mântuirii, a vieții veșnice în lumina cuvântului, care este cuvânt de lumină: «în arcul gândirii se-arată / săgeata / luminii / adevărată». Poezia indică idealul marii reunificări a patriilor individuale  ̶  Bucovina, Basarabia, România în lumina Trinității divine  ̶  așteptând să se alăture lumii întregi, patria tuturor patriilor. Chiar dacă se dedică cu toate forțele sale acestei misiuni nobile, poetul poate fi cuprins de deznădejde și să-i fie teamă că va fi în curând uitat de cititorii săi, așa cum li se întâmplă tuturor muritorilor. Dar exemplul lui Hristos ne învață că, atunci când devine trup într-o făptură umană, cuvântul divin nu poate să moară sau să cadă în uitare.

Artistul, adunând în sine laolaltă omul de știință, filosoful și profetul, poate să înțeleagă și să dezvăluie esența realității: «Lumina / ca formă / de viață și armonie, / umplându-ne simțurile cu veșnicie – / numai un artist vizual, / numai el poate să știe / ce înseamnă această colosală tărie». Lumina este un grai pe care poetul ar vrea să-l învețe, «să pot desluși cărările / minunii stelare», dar este nevoit să conștientizeze existența întunericului, dincolo de lumină, de materie, dincolo de spirit. Dumitru Găleșanu se înclină în fața dialecticii yin-yang, în care materia și spiritul se contopesc, «într-un echilibru fantastic fără sfârșire, / în care eu însumi cu ochii veșniciei privesc».

În poezia lui Dumitru Găleșanu se observă tradiția platonică și neo-platonică a metafizicii luminii. Avicebron (Shelomon Ibn Gabirol, Malaga 1021-1058 aprox.) deja identificase lux ca formă primară a întregii realități materiale. Lumina este fons et origo a ființării lumii și, în același timp, medium divin de cunoaștere a acesteia de către om. Hristos însuși este lumen gentium, iar relația treimică este înțeleasă ca lumină din lumină. Lumina capătă relevanță ontologică. Iradiindu-se dintr-un punct adimensional, lumina, deși nu are în sine o natură materială, se unește cu materia pentru a forma corpuri, care sunt delimitate și determinate în funcție de cantitate și calitate. Lumina este forma primară a întregului univers, care se extinde și se răspândește de la sine în virtutea capacității de auto-multiplicare. Întrucât propagarea luminii în spațiu este tridimensională, expansiunea acesteia coincide cu apariția materiei. Principalul exponent al metafizicii luminii (1170-1253 aprox.) este englezul Robert Grosseteste, care își expune teoria în De luce seu inchoatione formarum. Lumina nu este doar un principiu formal, ci și un element constitutiv al materiei; ea este, prin urmare, forma primară și materia primară a universului. În opoziție cu Aristotel, care făcea distincția dintre lumea de sus și lumea de sub lună, Grosseteste depășește această bipartiție, pe baza teoriei care concepe orice corp, chiar și cel spiritual, ca fiind compus din lumină și materie, principiu formal și material. Dumnezeu însuși este lumină: lumina lui Dumnezeu, distinctă de lumina spirituală (vezi inteligența îngerească și umană) și de lumina trupească care intră în simbioză cu entitățile naturii. Lumina lui Dumnezeu nu poate fi definită, ea transcende cu totul orice lumină empirică care inundă câmpul vizual al oamenilor.¹

Potrivit unor interpreți, metafizica luminii a lui Grosseteste anticipează, într-un fel, teoriile fizicii moderne, cum ar fi ipoteza Big Bang-ului și teoria cuantică a materiei, bazate pe dualismul undă/particulă în explicarea comportamentului materiei. Studiind comportamentul luminii  ̶  ca urmare a unei dezbateri care a luat naștere în urma dezacordului dintre Newton (care atribuia luminii calități corpusculare) și Huygens (care concepea lumina ca radiație electromagnetică)  ̶  oamenii de știință au ajuns la concluzia că lumina, în urma observațiilor experimentale, prezintă alternativ caracteristicile radiației electromagnetice cât și pe cele corpusculare. Tradiția metafizicii luminii, până la ramificațiile ei în fizica modernă, apare ca un fundal al creației poetice a lui Dumitru Găleşanu. «Blurând / tabloul din vis, / în universul cuantic / lumina odihnește / într-o infimă gaură neagră, / ca pisica lui Schrödinger / ascunsă în propria / viață-moarte […] De la / insepararea cuantică / la superdeterminism – / doar cuvintele lumii / aflate în superpoziție / și lumina eliberată de orice servituți: / subtil disipate în aerul prezenței tale». Dar lumina nu este doar un fel de ploaie care se precipită în jos, spre materia amorfă căreia îi dă formă, ci este și coloana vieții care se ridică. Poetul este nostalgic după acel fons lucis, din care iradiază întreaga realitate, și se imaginează urcând pe scara poemelor sale: «Viața nu-i decât levitație / a trupului spre cer. O, de-aș putea / cu inima să-ating edenul cerului, / ecoul tăcut al misterului!» Sufletul tânjește după lumină și «cu grația firii de om neîntinate» poate traversa cu un singur pas «harísma vieții (naturii), divină».

Dumitru Găleșanu îi aduce un omagiu lui Heidegger, mărturisind că a recitit Ființă și timp, unde natura umană este cercetată în lumina adevărului ființei. Lexicul filosofic oferă posibilitatea unei priviri libere asupra vieții înseși a ființelor umane și a relațiilor dintre ele. Fiecare lucru este susținut de cuvintele care o luminează, de poezia care o justifică. Deținătorii adevărului, potrivit lui Găleșanu, sunt profetul, omul de știință, filosoful-poet, în această ordine. În abstracțiunea rarefiată și îndulcită de poezie, care este muzică și cântec, melodie și ritm, dezvăluirea adevărului face posibilă explorarea porților cerului și visarea încă din fragedă copilărie în condiționarea atemporală a eternității, fără secrete și fără regrete. Dar cuvintele poetului sunt întotdeauna o zăbovire enigmatică, chiar și în fața răului absolut de care secolul trecut a dat exemple. Tu care te plângi de rezultatele catastrofale ale atomului, tu care îi reproșezi lui Dumnezeu că te-a lăsat singur, să știi că «Dumnezeu / e pretutindeni, / chiar și-n gândurile tale bizare». Și nu este o speranță deșartă că lumea va fi salvată prin artă. La urma urmei, universul însuși este o operă de artă vizuală și acustică, o creație de lumină și sunet: «Ascultând / universul de sunet / ascuns într-un ram de coral, / pe corzile luminii / tainic șoptește poemul iubirii, / a t e m p o r a l – / născătorul de veșnic / mereu actual».

Poetul nu poate ignora pandemia care încă amenință omenirea. Sars-CoV-2 la vedere pare «numele de botez al unei stele / ori al vreunei planete bizare, / intrate brusc în câmpul / de observare / al celor mai / sofisticate observatoare. / Sau măcar al unei aeronave, / rămasă precum o pradă stingheră / din războaiele lumii bolnave / dintr-o sarcastică eră. // În fapt, / chiar e o planetă, / una minusculă, vie, / cu scut protector / în chip / de / coroană solară: / un virus / banal, / viscolind a pustiu / prima oară […] În spectrul finitudinii / sale / omenirea a fost / din vechimi în derivă, / apocalipsa finală a vremii / a fost persuasivă minciună: / nu-i mare filosofie ca fiecine să știe / că moartea ne ține oricum / în fiecare clipă de mână. / Dăinuind mereu / împreună – / în spiritul viu, darwinist: / mule, fii liber, întâmpină-ți destinul / pe o planetă imună!» Adevărul lumii este destinul, la care poetul este martor; dar totul în lume are întotdeauna un nou început, și totuși nimic nu este împlinit de la început și nimic nu este pierdut pentru totdeauna. «Fără poezie / lumea ni-i pustie». Poetul visează, «de-a intra / brusc / în acțiune / pe scara valorii / lui Planck», dar este doar o iluzie, în timp ce «pe cerul / depopulat de realitate, / gravitația / cuantică / îmi mângâie bătăile inimii». Apropiindu-se de orizontul cuantic, poetul își dă seama că timpul și spațiul la început, înainte de Big Bang, nu existau. Dar dacă, înainte de Big Bang, timpul nu a existat, atunci începutul este, de asemenea, în afara timpului și, prin urmare, este un început care nu are început, care a fost mereu la infinit. Timpul este o iluzie, dar, totodată, el este «etern[ul] voyeur» care este martor și prezintă evenimentele din micro- și macrocosmos.

Traducerea din lb. italiană realizată de trad. Floarea Sima

____________________

¹ A se vedea: E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea, prefață de M.T. Fumagalli Beonio Brocchieri, BUR Rizzoli, Milano 2014; R. Grosseteste, Despre Lumină. Textul în latină, ediție îngrijită de C. Panti, Edizioni Plus, 2011.

Dumitru Găleşanu, Le luci dell’uomo. Lirica filosofica, trad. it. di Mihaela Cîrțog, prefazione di Ioan St. Lazăr, Enza Conti, grafica di Dumitru Găleşanu, postfazioni di Vittorio Verducci, Valeria Di Felice, Angelo Manitta, Bucureşti, Eikon 2021.

Recensione di Claudio Tugnoli (Università di Trento)

Colpisce la struttura a simmetria bilaterale dei componimenti poetici di Dumitru Găleşanu, dove il poeta incolonna le parole creando configurazioni che sembrano organismi viventi, con un loro ritmo e respiro speciale. Ciascuna poesia, come ciascuna opera pittorica inserita nel testo, non si limita a rappresentare l’universo creando accordi e corrispondenze tra tutte le componenti della realtà fenomenica, ma esprime l’anelito ardente del poeta a immedesimarsi con l’essenza stessa dell’universo. La poesia di Dumitru Găleşanu aspira a essere riconosciuta e vissuta come la dimensione profonda della realtà, come uno sguardo capace di offrire un’inquadratura olistica dell’universo, come accade alle infinite monadi leibniziane, ciascuna delle quali, seppure con diversi estensione e grado, rappresenta un punto di vista, originale e irripetibile, sull’intero mondo. Non è difficile cogliere in questo poeta l’ambizione di conferire alla poesia la dignità superiore di illustrare l’intersezione, il punto d’incontro delle scienze settoriali e delle discipline in continua evoluzione in cui si parcellizza la conoscenza della realtà. Se l’universo è uno, allora deve essere possibile una modalità perfettamente unitaria di rappresentazione della realtà delle cose. Se la realtà è una, allora la poesia può incaricarsi di esplorare il mondo – macrocosmo e microcosmo – cogliendone l’essenza profonda e i nessi primordiali. Ciascuna poesia di Dumitru Găleşanu unisce ambiti e settori eterogenei della realtà e del sapere, fondendo fisica e biologia, teologia e filosofia, astronomia e scienza della terra, passato e presente, memoria e attesa, in una tensione metafisica in cui riluce la bellezza che, sola, conferisce senso alla vita degli esseri umani: la bellezza del componimento poetico che rinvia alla bellezza del creato, concepito e insieme immaginato nel suo autentico fulgore. Il poeta stesso ci ricorda che «immaginando / forme bizzarre / della bellezza / del concreto / l’ideale / del mio / sogno / noetico – /sotteso / in questo / volume inedito / metafisico – poetico / non è quello di piacere / in qualsiasi momento, in ogni modo ed a chiunque; / esso non vuole essere altro / che un infimo specchio del tutto – / messo in luce dal brivido celeste / miracolosamente acceso in una stella / che con la sua eco insolita / accarezza i nostri cuori». La parola, il verso, il poema può essere giustificato solo se si presenta come una totalità compiuta, quasi che il poeta autentico non sia altro che un demiurgo capace di risalire al momento della creazione, illuminando l’intera realtà con bagliori che fanno dileguare in luce e grazia il buio fangoso e l’ombra del male.

Lo scriba non disdegna i fatti comuni perché sobbarcarsi a questo «pellegrinaggio inedito / significa liberarsi / con dignità / di ricordi e peccati, / ogni macchia di luce / e ogni ombra avendo / la sua eco in eternità». La scrittura insegue e rispecchia «con eleganza e innocenza / il kosmos della vita / intelligibile – / lo stato nascente da un’eternità». Gli uomini, «peccatori con il fatto / e con il pensiero», inseguono ideali senza valore, obiettivi effimeri, che li accecano e impediscono loro di afferrare l’essenza dell’universo, l’irraggiarsi miracoloso della santa luce. L’egolatria si ripresenta nel cerchio vizioso della storia, in cui si assiste a giochi di potere, a glorie effimere. «Preso / nel guinzaglio del nulla / non vedi come passa veloce / la gloria mondana». Chi guarda sempre avanti, progettando e anticipando, non è che un «ladro di tempo», che non ha il coraggio di pensare in modo indipendente. Ciascuno pensa di essere l’unico padrone della propria presenza nel mondo, laddove invece si barcamena con parole volando a mezz’aria e atterrando spesso. «Così passa la gloria del mondo, / attraverso un’uscita dal tempo inaspettata, e l’uomo, sedotto dall’astuzia dello specchio, non si calma in nessun modo, mai, / ubriacandosi con acqua fredda / nell’allegoria dell’esistenza vera».

Ma all’inizio dei tempi, lamenta il poeta, la realtà ultima è stata la poesia, essa stessa manifestazione della vicinanza degli uomini al divino. L’ansia di redenzione dal peccato potrà acquetarsi solo nella sorgente della luce, origine dell’essere e del bene, raggiungendo così quella felicità che è corollario della elevazione noetica della poesia. La poesia è insieme modo di essere e di sapere, la sola pratica autentica, non asservita a scopi mondani, non serva di rapace inclinazione, non adescatrice per futile vanità. Come la realtà del mondo, anche l’io profondo è immerso nella luce; il poeta discoprendo l’autentica realtà crea un mondo parallelo di trame e ricongiungimenti, rivelazioni di senso e splendori della verità promossi dalla luce che sgorga per automoltiplicazione senza sosta dalle viscere dell’Uno. Il poema riproduce l’intera realtà nella sua essenza, proponendosi come la mappa giusta per esplorare e orientarsi nel mondo là fuori. Altrimenti a che cosa servirebbe la poesia? Il poeta non è forse uno sciamano capace di volare oltre frontiera e di ritornare per dire agli uomini le sole cose che contano veramente? Non è forse il profeta del passato e lo storico del futuro, il visionario che coglie nell’Uno la compresenza miracolosa atemporale di ogni tempo e dimensione? La poesia è capace di volare, muovendosi «in / ascensioni noetiche / interiori». Librandosi in alto, lo spirito abbandona l’opaca mistura di ignoranza e schiavitù del peccato e impara che il senso del creato è l’amore, lo stato di grazia da cui si comprende che il ricordo è ciò che rimane del peccato, come se il ricordo del passato fosse il corollario dell’imperfezione e dell’ignoranza che gli esseri umani si procurano senza neppure avvedersene. Nella sorgente luminosa di grazia e splendore, nello stato di quiete dell’essere perfettamente compiuto «il tempo è solo un’illusione». Per questo non si deve dimenticare che «il presente è un dono. / È il tuo dovere a godere ogni giorno / come se fosse l’ultimo … fino a quando esso verrà». La poesia della luce è la luce della poesia: come il logos divino che si fa uomo mediante lo svuotamento di sé «per incarnarsi perfettamente / in sante luci», la parola trasformata in luce porta consolazione divina, è «il ponte di passaggio verso l’esistenza / che noi stessi siamo, / eternamente sospesi / tra futuro e passato: /nell’abisso / chimerico / della sorte / con i denti / coperti / di ruggine».

La poesia è una sorta di ascensione. Una molteplicità di sentieri offre una grande varietà di percorsi che portano all’unica meta: la cima della montagna, sempre la stessa, una soltanto. Così il mondo del macro- e microcosmo risulta sì plurale manifestandosi al senso comune, ma al tempo stesso si risolve eternamente in uno. Il movimento degli esseri viventi e i moti dell’anima esprimono uno sforzo continuo di approssimazione alla verità, costeggiando la dimensione immutabile dell’Uno sempre identico a se stesso. La stessa poesia è ricerca della salvezza, della vita eterna nella luce della parola, che è parola di luce: «nell’arco del pensiero si mostra / la freccia / della luce / vera». La poesia addita l’ideale della grande riunificazione delle singole patrie  ̶  Bucovina, Bessarabia, Romania nella luce della Trinità divina  ̶  in attesa che si giunga all’unità dell’intero mondo, alla patria di tutte le patrie. Pur dedicandosi a una nobile impresa con tutte le sue forze, il poeta può essere preso da sconforto e temere di essere dimenticato in fretta dai suoi lettori, come accade a tutti i mortali. Ma l’esempio di Cristo insegna che non può morire né cadere nell’oblio la parola divina diventata carne in figura umana.

L’artista, riunendo in sé lo scienziato, il filosofo, il profeta, può cogliere e rivelare l’essenza della realtà: «La luce / come forma / di vita e armonia /riempiendoci i sensi con eternità – / solo un artista visivo, / solo lui può sapere / che significa questa colossale forza». La luce è un linguaggio che il poeta vorrebbe imparare, «poter trovare i sentieri / della meraviglia stellare», ma è costretto a prendere atto dell’esistenza del buio, oltre la luce, della materia, oltre lo spirito. Dumitru Găleşanu si inchina alla dialettica di yin-yang, in cui materia e spirito si fondono, «in un equilibrio fantastico senza fine, / in cui io stesso con gli occhi dell’eternità guardo».

Nella poesia di Dumitru Găleşanu si annuncia la tradizione platonica e neoplatonica della metafisica della luce. Già Avicebron (Shelomon Ibn Gabirol, Malaga 1021-1058 ca) ha individuato nella lux la forma prima di ogni realtà materiale. La luce è fons, origo dell’essere del mondo e al tempo stesso medium divino della sua conoscenza da parte dell’uomo. Cristo stesso è lumen gentium e la relazione trinitaria è intesa come lumen de lumine. La luce possiede una rilevanza ontologica. Irradiandosi da un punto adimensionale la luce, pur non avendo in se stessa la natura corporale, unendosi alla materia forma i corpi, che sono delimitati e determinati secondo quantità e qualità. La luce è forma prima dell’intero universo, che si espande autopropagandosi in virtù della capacità automoltiplicativa della luce. Dato che la propagazione della luce nello spazio è tridimensionale, la sua espansione coincide con l’apparizione della materia. Principale esponente della metafisica della luce (1170-1253 ca) è l’inglese Roberto Grossatesta, che espone la sua teoria nel De luce seu inchoatione formarum. La luce è non solo principio formale, ma anche elemento costitutivo della materia; perciò è forma prima e materia prima dell’universo. In opposizione ad Aristotele, che distingue tra il mondo al di sopra e il mondo al di sotto della luna, Grossatesta supera tale bipartizione, in base alla teoria che concepisce qualsiasi corpo, anche spirituale, come composto di luce e materia, principio formale e materiale. Dio stesso è luce: la luce di Dio, distinta da quella spirituale (vedi l’intelletto angelico e umano) e da quella corporea che entra in simbiosi con gli enti della natura. La luce di Dio non è definibile, trascende completamente ogni luce empirica che inonda il campo visivo degli umani^1.

Secondo alcuni interpreti la metafisica della luce di Grossatesta precorre in qualche modo le teorie della fisica moderna, quali l’ipotesi del Big Bang e la teoria quantistica della materia, basata sul dualismo onda/particella nella spiegazione del comportamento della materia. Studiando il comportamento della luce ̶ a conclusione di un dibattito che origina dal disaccordo tra Newton (che attribuiva alla luce qualità corpuscolari) e Huygens (che concepiva la luce come radiazione elettromagnetica) – gli scienziati hanno concluso che essa all’osservazione sperimentale presenta alternativamente i caratteri delle radiazioni elettromagnetiche e quelli corpuscolari. La tradizione della metafisica della luce, fino alle sue propaggini nella fisica moderna, si presenta come sfondo della poetica di Dumitru Găleşanu. «Annebbiando / il quadro dal sogno, / nell’universo quantico / la luce si riposa / in un infimo buco nero, / come la gatta di Schrödinger/ nascosta nella propria / vita-morte […] Dalla / correlazione quantistica / al superdeterminismo – / solo le parole del mondo / trovate in superposizione / e la luce libera da qualsiasi servitù: /sottilmente dissipata nell’aria della tua presenza». Ma la luce non è solo una specie di pioggia che precipita verso il basso, verso la materia amorfa cui dà forma, ma è anche la colonna della vita che sale. Il poeta ha nostalgia della fons lucis, da cui irradia l’intera realtà, e immagina di risalire con la scala dei suoi poemi: «La vita è solo una levitazione / del corpo verso il cielo. Oh, se potessi / toccare con il cuore l’eden del cielo, / l’eco silenziosa del mistero!». L’anima ha nostalgia della luce e «con la grazia della natura umana immacolata» con un solo passo può attraversare «il carisma della natura, divina».

Dumitru Găleşanu rende omaggio ad Heidegger, confessando di aver letto di nuovo Essere e tempo, dove si indaga la natura umana alla luce della verità dell’essere. Il lessico filosofico offre la possibilità di gettare uno sguardo libero alla vita stessa degli esseri umani e ai loro rapporti. Ogni cosa si sostiene sulle parole che la illuminano, sulla poesia che la giustifica. I detentori della verità secondo Găleşanu sono il profeta, lo scienziato, il filosofo-poeta, in quest’ordine. Nell’astrazione rarefatta addolcita dalla poesia, che è musica e canto, melodia e ritmo, il disvelamento della verità consente di esplorare le porte del cielo e di sognare sin dalla prima infanzia nella condizione senza tempo dell’eternità, senza segreti o rimpianti. Ma la parola del poeta è sempre un indugiare enigmatico, anche dinanzi al male assoluto di cui ha dato esempi il secolo passato. Tu che lamenti gli esiti catastrofici dell’atomo, tu che rinfacci a Dio di averti lasciato solo, sappi che «Dio / è dappertutto / anche nei tuoi pensieri bizzarri». E non è una speranza vana che il mondo si salverà mediante l’arte. Del resto l’universo stesso è un’opera d’arte visiva e acustica, creazione di luce e di suono: «Ascoltando / l’universo di suono / nascosto in un ramo di corallo, / sulle corde della luce / enigmaticamente sussurra il poema dell’amore, atemporale – / il creatore di eterno / sempre attuale».

Il poeta non può ignorare la pandemia che ancora minaccia il genere umano. Sars-CoV-2 a vista sembra «il nome di battesimo di una stella / o di un pianeta bizzarro, / entrato all’improvviso nel campo / di osservazione / dei più sofisticati osservatori. / O almeno di un’aeronave, / rimasta come una preda solitaria / dalle guerre del mondo malato / da una sarcastica era. / Infatti, / è proprio un pianeta, / minuscolo, vivo, / con scudo protettivo / come /corona solare: / un virus / banale, / soffiando desolante / come un vento invernale / per la prima volta […] Nello spettro della / sua finitudine / l’umanità è stata alla deriva / sin dai tempi antichi, / l’apocalisse finale del tempo / è stata persuasiva bugia: / non è un granché che ognuno sappia / che la morte / ci tiene per mano lo stesso / in ogni momento. / Rimanendo sempre / insieme – / nello spirito vivo, darwiniano: / uomo, sii libero, accogli il tuo destino / su un pianeta immune». La verità del mondo è il destino, di cui il poeta è testimone; ma ogni cosa nel mondo è sempre solo un nuovo inizio, eppure niente è compiuto in partenza o perduto definitivamente. «Senza poesia / il nostro mondo è un deserto». Il poeta sogna «di entrare nell’azione / all’improvviso / sulla scala del valore di Planck», ma è solo un’illusione, mentre «nel cielo / spopolato della realtà, / la gravitazione / quantica / mi accarezza i battiti del cuore». Approssimandosi all’orizzonte quantico, il poeta si accorge che tempo e spazio all’inizio, prima del Big Bang, non c’erano. Ma se prima del Big Bang il tempo non esiste, anche l’inizio è fuori del tempo, è perciò un inizio che non ha inizio, che da sempre comincia all’infinito. Il tempo è un’illusione, ma è insieme il «voyeur eterno» che assiste e mostra gli accadimenti dl micro- e macrocosmo.

____________________

by

Referinţă Bibliografică

Dumitru Găleşanu, Le luci dell’uomo. Lirica filosofica, traducerea în italiană de Mihaela Cîrțog, prefața de Ioan St. Lazăr, Enza Conti, grafică de Dumitru Găleşanu, postfețe de Vittorio Verducci, Valeria Di Felice, Angelo Manitta, Bucureşti, Eikon 2021. Recenzie de Claudio Tugnoli (Universitatea din Trento)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 octombrie 2021