Lună sângerie
Uitarea
fără uitare de sine,
imaginând
imaginea cerului
reificat prin lumine,
iar spiritul
timpului
prin
Łuna
sângerie.
Tu, – Łună
pe cer sângerie,
paradigmă bizară
a științei și nostalgie
a corpului astral revolut
redesenând
miracolul nopții în absolut.
În
bucle
temporale
de mister și voință
cum germenele vieții
înnobilat de conștiință,
totul risipește în lume
prin deficitul
de ființă.
La omul
nevolnic
și fără căință
un fapt împlinit e păcatul
izvorât din neștiință.
În
arealul armoniei
prestabilite,
sentimentul astral se întoarnă
prin excedentul de ființă.
Numai Łuna
induce frumusețe și ħar
universului meu sufletesc | avatar
în vipia secundei din veci siderată
prin Ɠenunea iubirii | nemăsurată.
Łuna sângerie
nocturnă,
pe elipsa optică nativă
având conștiința
iluziei
vieții terestre captivă
într-o
imagine
logic imaginată
prin fantezia cerească
nemăsurată
a luminii solare °–° curbată
prin umbra Ƥământului | o feerie
a nopților mele albastre de poezie.
Pe runele timpului șerpuitor ⁓ solitar,
din forme de lut predestinate prin ħar –
verbul gândirii urmând sensul gândirii.
Iar corpul eteric^vital –
galant avatar
măsurând ce-a mai rămas în urnă,
Łuna sângerie nocturnă.
Luna rossastra
L’oblio
senza l’oblio del sè,
immaginando
l’immagine del cielo
reificato tramite luci,
e lo spirito
del tempo
attraverso
la Łuna
rossastra.
Tu, – Łuna
sul cielo rossastro,
paradigma bizzarra
della scienza e nostalgia
del corpo astrale revoluto
ridisegnando
il miracolo della notte nell’assoluto.
Negli
anelli
temporali
di mistero e volontà
come il germoglio della vita
nobilitato dalla coscienza,
tutto si dissipa nel mondo
tramite il deficit
dell’essere.
All’uomo
indifeso
e senza pentimento
un dato di fatto è il peccato
sorto dall’ignoranza.
Nell’
areale dell’armonia
prestabilita,
il sentimento astrale ritorna
tramite l’ecesso dell’essere.
Soltanto la Łuna
induce la bellezza e la grazia
al mio unverso dell’animo | avatar
nella calura dell’attimo eternamente siderante
attraverso il Burrone dell’amore | smisurato.
Łuna rossastra
notturna,
sulla eclissi ottica nativa
avendo la coscienza
dell’illusione
della vita terrestre prigioniera
in un’ immagine
logicamente immaginata
tramite la fantasia celeste smisurata
della luce solare °–° curva
attraverso l’ombra della Terra | una féerie
delle mie notti blu di poesia.
Sulle rune del tempo serpeggiante ⁓ solitario,
dalle sagome di argilla predestinati
attraverso la grazia –
il verbo del pensiero segue il senso del pensiero.
E il corpo eterico^vitale –
galantemente avatar
misurando quello che rimase indietro,
Łuna rossastra notturna.
Edenul de lângă noi
Pământul
mirabil
mângâiat de lumină,
locașul
profan inefabil
promis cândva omenirii
Ɠrădină celestă virgină,
pe când omul și ZEUL
erau – fiecare al său,
essentia
aeterna
dar încă
tot^una,
adevărul
prin el însuși fiind
mutația sensului unic al firii,
rai tranzitoriu
nediferențiat de minciună.
Pământul
mângâiat
de lumină
sporind taina lumii deșarte
prin simplul fapt de a fi
la cumpăna secundei
neatinsă de moarte.
Adam și Eva,
după faptele
de fiecare zi
având acces
la cunoaștere spre absolut,
zadarnic cerșind indulgența divină
cu prețul virtuții µ Edenul pierdut.
Edenul celest
ca un vas
de alabastru cu mir,
o utopie ca oricare alta
la ieșire pe tărâmul virgin
într-o ființare plină de sens,
când omul și Zeul
erau încă totuna –
putând să fie atinși cu mâna
lângă focul sacru^divin
și, dincolo de aparențe,
prin mythos și lógos
necontenit ațintind veșnicia.
Pământul –
Edenul de lângă noi
promis cândva omenirii
ca lucrul în sine bine făcut,
iar omul °–° ca aventură a firii
întregind adevărul și armonia –
fiecare deschizând alt orizont,
ce poate fi atins cu sufletul
pe sfera diurnă^nocturnă,
fiecare cerșind înapoi
veșnicia.
] · [
Într-un accident de substanță
deschis nemuririi,
cu prețul virtuții : Edenul pierdut.
L’Eden vicino a noi
La Terra
mirabile
accarezzata dalla luce,
il posto
profano ineffabile
promesso una volta all’umanità
Ɠiardino celeste vergine,
Quando l’uomo e la DEITA’
furono – ognuno il suo,
essentia
aeterna
ancora
tut^to,
la verità
attraverso lui stesso essendo
mutazione del senso unico del creato,
eden transitorio
non diferenziato dalla bugia.
La Terra
accarezzata
dalla luce
aumentando il mistero del mondo vano
per il semplice fatto di esistere
al bivio dell’attimo
non toccata dalla morte.
Adam e Eva,
secondo i fatti
giornalieri
non avendo accesso
alla conoscenza per l’assoluto,
in vano elemosinando l’indulgenza divina
con il prezzo della virtù µ l’Eden perso.
L’Eden celeste
come un vaso
di alabastro con mirra,
un’utopia come qualsiasi altra
all’uscita sul terreno vergine
in un’esistenza piena di senso,
quando l’uomo e la DEITA’
erano ancora una cosa sola –
potendo essere toccate con la mano
vicino al fuoco sacro^divino
e, al di là delle aparenze,
attraverso mythos e lógos
eternamente fissando l’eternità.
La Terra –
L’Eden vicino a noi
promesso una volta all’umanità
come la cosa in sé ben fatta,
e l’uomo °–° come avventura del creato
integrando la verità con l’armonia –
ognuno aprendo altro orizzonte,
che può esssere toccato con l’anima
sulla sfera diurna^notturna,
ognuno elemosinando indietro
l’eternità.
] · [
In un incidente di sostanza
aperto all’eternità,
con il prezzo della virtù : L’Eden perso.
Anamnesis
Ubi sunt (…)
între experiment
și metafizică,
în templul frumosului
prin nesfârșita lui
plinătate din eternitate,
un destin polisemantic
configurez poemelor mele
dintr-un aliaj pur-metaforic
având memoria formei
impregnată
cu pulberi
din stele,
pe făclii
învoalte
de trandafiri –
antidogmatice iubiri
întru retortele versului dalb
meteoric topit infinit în priviri,
un fel de barieră la coșmaruri existențiale
invazive ° pedante : în umbra luminii
cu ipostazele sale ilimitate, savante.
Anamneza gândirilor
limpezi ° celeste ° rebele
se vede cu ochiul liber dinspre modernitate,
eu contemplând universul : un dialog în totul-a-toate
lângă retorica nopților poleite cu aur din stele,
ubi sunt și viețile mele pierdutele (…), poate.
Anamnesis
Ubi sunt (…)
tra sperimento
e metafisica,
nel tempio del bello
attraverso la sua infinità
pienezza dall’ eternità,
un destino polisemantico
configuro i miei poemi
da una miscela puramente metaforica
avendo la memoria della forma
imbevuto
di polveri
di stelle,
sulle torce
arruffate
di rose –
antidogmatici amori
tra le storte del candido verso
meteoricamente sciolto infinitamente negli sguardi,
una sorta di barriera contro gli incubi esitenziali
invasivi ° pedanti : all’ombra della luce
con le sue ipostasi illimitati, savanti.
L’anamnesi dei pensieri
limpidi ° celesti ° ribelli
si vede a occhio nudo dalla modernità,
io contemplando l’universo : un dialogo in tutto-il-tutto
vicino alla retorica delle notti dorate dalle stelle,
ubi sunt e le mie perdute vite (…), forse.
Dumitru Găleșanu


