DUMITRU OPRIȘOR

,,Singurătatea ajunge la toți” – un adevăr inevitabil al condiției umane

O convorbire neașteptată mi-a înseninat cea de-a treia după-amiază din luna martie 2025. Un apel telefonic din partea Domnului Eugen Dorcescu mi-a adus nu doar vești bune, ci și emoția recunoașterii mele ca scriitor. Am aflat de la poetul timișorean că ultima mea carte, „Reverii critice – la Ocna de Fier”, a ajuns în mâinile distinsului scriitor și jurnalist Dumitru Oprișor, însoțită fiind de cuvinte alese, rostite cu generozitate la adresa mea de către cel ce mă sunase. Eugen Dorcescu mi-a propus, în noile împrejurări, să redactez câte o cronică literară, destinată paginilor virtuale ale revistei Meridianul Timișoara. O provocare pentru mine, dar și o onoare, una pe care o primesc cu bucurie și recunoștință.

Titlul romanului apărut la finele anului 2024, „Singurătatea ajunge la toți”, funcționează ca o sentință. Este o constatare matură și amară, înrădăcinată în însăși fibra existenței umane. Departe de a fi doar o simplă observație sau o concluzie de natură socială, titlul capătă valențele unui adevăr universal, transformându-se într-un memento al fragilității noastre, al comunității de destin. Direct, aproape frust, el are o incontestabilă profunzime, reverberantă pe parcurs: singurătatea nu este determinată doar de absența celorlalți, ci reprezintă o întâlnire, în deplină tăcere și siguranță, cu sinele. În această lumină, titlul devine un fel de verdict ontologic. Oricât ni i-am dori pe ceilalți, oricât am alerga spre ei, oricât am construi drumuri sau poduri, în cele din urmă fiecare își va asculta propria lăuntricitate, fiecare va privi, în singurătate, în oglinda ființei sale. Putem spune că acest titlu are și o dimensiune cvasi-profetică, este un avertisment blând, dar implacabil: nimeni nu scapă de singurătate, de golul sufletesc care, la capătul tuturor întâmplărilor vieții, se augmentează ca o stihie. Încă din titlu,  romanul se adresează conștiinței cititorului, ca o invitație la reflecție și asumare: cine suntem, când rămânem doar cu noi înșine? Ce înseamnă, de fapt, să fii singur? E singurătatea o condamnare sau o salvare, o ultimă formă de adevăr?

În strânsă legătură cu titlul, ni se prezintă o dramă existențială, din care se deduce învățătura că fiecare individ trebuie să se pregătească pentru a se confrunta cu propria singurătate. Această singurătate este de neocolit. Oricât am fugi de ea, oricât am încerca să ne umplem viața cu zgomot, companie sau iubire, vine o clipă când ne descoperim față în față cu aceasta.

Evenimentele romanului se petrec în timpul celui de-al doilea război mondial și după retragerea rușilor din localitatea Dobroteasa. În sinteză, în viziunea unui expert în critica literară, „Singurătatea ajunge la toți este un roman scris inteligent, cu o constantă aplecare spre profunzimea epicului, menținând mereu povestirea ca regină în relatarea episoadelor epice, așezate într-o curgere care trece prin variate tensiuni narative, de la mișcări line și armonioase Ia învolburări și turbulențe. Fundalul social apare mereu mișcător, nefixat și în transformări diverse, determinate de evenimente majore care influențează și viața personajelor, aflată în metamorfoză prin trecerea în timp și prin timp” (Alexandru RUJA).

Cele 34 de capitole ale romanului se dispun în trei mari părți: prima ne înfățișează viața alertă din Dobroteasa, unde Ilie Rizu, funcționarul-cronicar, și învățătorul Ștefan Bucur sunt stâlpii comunității; a doua, creșterea simțământului singurătății, până când acesta domină tot satul; iar a treia, focalizează drama eroului, devenit orb și singur.

Partea I

Alegerea primarului comunist, a lui Osânză, e momentul simbolic al ruperii unității colective și al predispunerii individului la însingurare.

Încă din primele rânduri, stilul autorului se distinge printr-o eleganță descriptivă, un rafinament al frazei ce transformă fiecare detaliu într-o punte către mister. Atmosfera nu este doar conturată, ci trăită, fiecare element al decorului vibrând sub greutatea trecutului și a emoțiilor revizitării lui.

Trecutul și prezentul se împletesc într-o țesătură fină, iar fiecare amănunt – fie el blazonul familiei, poarta masivă din lemn sau treptele vechi ale casei – devine un simbol încărcat de semnificații. Totul pare să vorbească despre o lume apusă, dar neuitată, despre un personaj care pășește șovăielnic în interiorul ei, purtând pe umeri umbrele nostalgiei și ale incertitudinii.

Tehnica detaliului se manifestă cu subtilitate și migală:  ușa de diligență, de pildă, nu se deschide pur și simplu, ci cu „vădită nerăbdare”, lăsând aerul să freamăte înainte ca silueta dinăuntru să se dezvăluie. Așa se naște tensiunea, așa se hrănește curiozitatea.

Lexicul, atent ales, inspiră o surprinzătoare primă impresie de aristocrație – „diligență”, „splendoare”, „blazon” –, evocând un timp al etichetei stricte, al destinelor scrijelite în piatra castelelor și în privirile reținute de ambianță. Totul pare să vorbească despre un trecut nobil sau, prin contrast, despre un declin lamentabil. Și undeva, în acest joc al textualizării, personajul rămâne un martor, prins între ceea ce a fost și ceea ce urmează să fie.

Cea de-a doua imagine ce se erijează din lumea veche este cea a învățătorului, autoritară și sobră – un adevărat reper al rezistenței. Ființa celui responsabil de învățarea și educarea a patru clase simultan se impune prin limbaj. Glasul rece, măsurat, bine orientat al dascălului devine un instrument de modelare a minților tinere, iar gesturile sale – aparent simple, însă încărcate de simbolism – trasează granițele dintre ordine și haos, dintre supunere și nesupunere. În el se regăsește nu doar dascălul, ci și gardianul unei lumi vechi, în felul său, tot un cronicar al comunității, depozitarul unor adevăruri în general ascunse. El l-a sfătuit pe Rizu cum să scrie o cronică a satului… de la o necesară distanță: „Nu te mai amesteca, o vreme, atât de des cu lumea…” (p. 56); sau: „…una este să scrii din bucuria propriei plăceri și altceva să te amesteci în sufletul omului și, cu atât mai mult, în al colectivității. Să te ferești să judeci, Ilie, lasă pe seama știi tu cui, că pe noi, cum bine vezi, ne trage, când într-o parte, când în alta, rătăcirea și păcatul…”(p. 65). Sfaturile pline de înțelepciune ale învățătorului Bucur revin periodic: ,,Nu te pedepsi de unul singur!” (p. 86); ,,Să reproduci povestind, ca și cum mereu ar fi vorba despre tine” ( p. 87) etc.

Oglinda, un obiect simbolic, este puternic reliefată în momente-cheie. Privirea vizitiului, care se întoarce spre sticla reflectorizantă, creează o punte între realitate și percepție, între ceea ce este văzut și ceea ce este reținut în mod subiectiv. Oglinda nu reflectă doar imaginea fizică a personajului din trăsură, ci și o stare interioară – un soi de răsturnare a perspectivelor, un moment de reconsiderare a situației.

Două imagini simbolice – învățătorul și oglinda – devin două fețe ale aceleiași monede: una reprezintă autoritatea necontestată a tradiției, cealaltă, reflexia subiectivă, punerea la îndoială a certitudinilor..

Motivul oglinzii reapare prin vorbele țigăncii sosite la han: „La asfințit să pui legătura după oglindă, dacă nu, ai s-o îngropi pe malul unei ape curgătoare” (p. 70); cu timpul, oglinda devine un element al propulsării textuale: „Înainte de a pleca la primărie, a optat să nu se mai privească în oglindă”;  (p. 77); Rizu era obișnuit să-și însemneze în calendarul de deasupra oglinzii câte un semn care marca situații hilare sau nu, din viața comunității dintre dealuri. O dată importantă a fost cea care a coincis cu încheierea unei prietenii (cu Pleașcă): ,,… peste data de unu iunie desenă un cerc. La fel de albastru și de rotund” (p. 85).

Prezența oglinzii are un rol simbolic puternic. În principal, se asociază rememorării într-o lume a poveștilor fără număr. Drumul care „semăna cu o fâșie dintr-o oglindă” sugerează o reflecție asupra irealității trecutului. Personajele privesc spre locuri familiare, încărcate de amintiri, iar oglinda-portal face loc fantasmelor trecutului pentru a reveni în prezent.

Drumul-oglindă poate fi văzut ca un simbol al călătoriei interioare. Dimineața, cu lumina ei limpede, oferă o viziune clară asupra lumii. Oglinda indică și puritatea acestui moment al zilei, în care drumul reflectă realitatea într-o formă nealterată, aproape magică, trimițând la idei-cadru, precum fatalitatea și/sau ciclicitatea vieții.

Ilie Rizu este un funcționar la primărie, responsabil cu evidența mobilizaților. E un om prins într-o rutină birocratică, căruia îi revine un loc semnificativ în schema generală a comunității. Ca individ, este tipul celui ce-și acceptă destinul. La un moment dat, este afectat de o amețeală maladivă. Aceasta nu este un simplu simptom, ci un semn că scribul voluntar devine incapabil de a mai înțelege realitatea din jur. O altă mișcare simbolică este oprirea lui Ilie Rizu   în mijlocul drumului. Acolo încearcă să vadă „până dincolo de prima curbă”, adică dincolo de ceea ce este vizibil. Acest gest marchează încercarea lui de a privi în viitor, de a anticipa ceva inevitabil (camionul care urmează să plece cu mobilizații). El se află într-o „lunecare lentă și nesigură”, stare ce rezumă deruta unei întregi generații aflate în fața unor schimbări istorice, incontrolabile. Protagonistul ajunge, relativ repede, la o conștientizare a propriei neputințe, la un moment de revelație tristă, fiind un simbol al omului care, dându-și seama că nu are nicio putere, nicio fărâmă de influență asupra propriului destin, este prins între datorie, dorință și neputință, într-o lume în care schimbările mari se întâmplă peste capul său.

Pasajele cu un puternic impact artistic îmbină armonios ritmul acțiunii, tensiunea emoțională și frământările personajelor, dând profunzime textului, într-un stil aparte. Bunăoară, întâlnirea protagonistului cu Mitu la cârciumă întrunește toate aceste calități. Ilie Rizu a încercat să-i povestească acestuia visul avut, pentru a-i putea da răgaz să se obișnuiască cu o grea despărțire. Îngândurat, la plecare, i-a lăsat pe tejghea o carte poștală. Mitu o citește cu o privire iute și află că fratele său geamăn, Pamfil, a decedat pe front. O comunicare indirectă, percutantă, cu efect devastator.

Realismul cărții este pus în lumină prin diferite mijloace, în zona Vâlcei, a Munteniei. Toponimele și hidronimele sunt reale (Seaca, Dealul Corbului, Râpa Joiței, Șarba, Drăgășani,  Dobroteasa, dincolo de Olt, Muscel), ceea ce întărește caracterul verosimil al evenimentelor plasate în acest mediu. Chiar dacă timpul în care se desfășoară un eveniment sau altul nu este întotdeauna clar, precizat de narator, el se poate deduce din prezența unor elemente de civilizație modernă: există cale ferată, instituții, funcționari (primar, slujbași ce strâng dări etc.). Însă evenimentele-reper sunt cele ale războiului. Dialogurile personajelor, realizate în grai, par autentice: „…el la ora asta trebuia să fie pe front, negreșit în linia întâi, nu lângă târtița muierii” ( p. 26).

Romanul construiește convingător imaginea unei lumi rurale debusolate și profilul oamenilor ce o populează. O imagine reprezentativă e scena pregătirii balului de către Pleașcă, personaj care se simte foarte competent și convins că va organiza un eveniment reușit, spre satisfacția rușilor participanți. Oralitatea se realizează prin adresări directe, regionalisme, verbe și pronume la persoana a II-a, interjecții etc.: „Treaba ta de unde-l iei, că ăsta umblă ca o muscă fără cap”; sau momentul în care Pleașcă se ia de Fătu, înfruntându-l: „Scoate-ți dracu’ ochelarii de cal”; Umorul este viu, mucalit, în avantajul actului narativ: „Ce-l tulbură, mă, mai mult decât o sprânceană de muiere, atunci când este într-un loc unde se mănâncă, se bea, se joacă și cântă muzica? Hai, scurt, pe mintea ta. Mâine, când coboară soarele dincolo de Șarba, te duci în Drăgășani, la bordelul de peste calea ferată, și aduci patru pupeze.

– Și dacă nu vor să vină?

– Ești dobitoc? Eu te trimit la Seaca, la mânăstire?”(p. 27).

Rușii, în timpul balului, se desfătau cu deliciile feminine:

„La câte muieri a pus pistolul la tâmplă și le-a spurcat, începând cu Tudora, ar merita o furcă înfiptă-n boașe!” (p. 33).

Multe enunțuri se memorează ușor. Iată un enunț propulsor rostit de Ilie Rizu, la care se revine: „… dacă își numără degetele de la mâna stângă, socotind cât bine a făcut el în viață, o să constate că are prea multe” (p. 57). Reacția destinatarului, a lui Pleașcă, față de acest enunț  este una de aprobare: „era convins că rostește un adevăr” (p. 85).

Ilie Rizu, personajul care se distinge în sânul comunității prin aceea că „ține cronica satului”, este și un fel de arhivar al destinelor, un observator fin al oamenilor și al întâmplărilor. Spre deosebire de un jurnal intim, care ar reflecta trăirile și zbaterile sufletești ale celui ce scrie, cronica satului are un caracter colectiv, documentar, fiind o mărturie a vieții unei societăți. Interesant este modul în care Ilie Rizu respinge ideea unui jurnal personal, sugerând că suferința proprie trebuie ascunsă, iar scrisul trebuie să servească unui scop mai larg, impersonal. În spatele acestei alegeri se poate ascunde fie o dorință de obiectivitate, fie o fugă de propriile emoții, o eludare a introspecției dureroase.

Decizia de a face o cronică a colectivității ridică alte întrebări: Cine are dreptul să spună povestea cuiva? Ce se întâmplă atunci când cineva se uită înapoi și caută răspunsuri? Ilie Rizu pare să își dorească ca, în cele din urmă, cineva să îi citească „cronica” și să înțeleagă nu doar ceea ce s-a întâmplat, ci și de ce s-au petrecut lucrurile astfel. Această dorință de a fi descifrat postum devine cu timpul o nevoie de validare și chiar de justificare a propriului rol de povestitor. Discuția purtată de Rizu cu Florea Drașcă, zis Pleașcă, îl face pe primul să se confeseze, admițând că scrie pentru a-și vedea viața mai clar, deci și în favoarea sa. În colecția de povești apar unele ce înnobilează existența rurală. Bunăoară, la despărțirea de unul dintre săteni, satul întreg s-a strâns ca o inimă și a venit la parastas. A fost mai mult decât un ritual: a fost o aducere-aminte, un legământ tăcut între cei rămași și cel plecat. Dobroteasa nu și-a uitat omul, ci l-a petrecut dincolo cu rostul cuvenit, așa cum numai satele știu să o facă.

Într-o vreme, Ilie Rizu era măcinat de un coșmar, astfel încât a găsit de cuviință să-l povestească la un pahar de vorbă, la han, în locul unde se deapănă amintiri, unde se dezvăluie taine, dar și unde singurătatea se strecoară în fiecare dintre comeseni: „era la fel, cu vioara, de care nu se despărțea de frica singurătății”. (p. 49)

Ilie era omul care împărțea fiscale. Într-o dimineață, a poposit la poarta lui Gogu. L-a găsit sub dud, pe-a lui pătură. Văzându-l, Gogu s-a pus a povesti până când, în final, Ilie l-a întrebat: „ – Cum te împaci cu singurătatea?/ – Eu n-am  singurătate” (p. 51). Deși negată de acest personaj, singurătatea, arhitema romanului, îi pândește pe toți, este o dovadă de unitate și de continuitate, de umanitate.

Funcționarul-scrib este mereu în căutare de povești, de cunoaștere.

Într-una din zile, învățătorul, stând de vorbă cu prietenul său cronicar, își amintește de boierul Gheorghiță ce și-a îngropat cele două neveste, Lia și Dina, și moare de supărare, fiind înmormântat între ele.

Episodul așteptării lui Fătu, soldatul invalid venit de pe front, primul din Dobroteasa, este încărcat de tensiune emoțională. Nu e doar o așteptare fizică, ci și una psihologică, marcată de suferință, resemnare și confruntarea cu realitatea războiului.

În gară, așteptarea invalidului Victor devine un moment de confruntare colectivă cu ravagiile unei conflagrații mondiale. Imaginea peronului, unde se aliniază elevi, jandarmi și căruțe acoperite cu macaturi, face parte dintr-un ritual de întâmpinare trist, aproape funerar. Așteptarea nu este plină de speranță, ci de un sentiment apăsător al compasiunii – este iminentă sosirea unui om mutilat, un simbol al suferinței și al pierderii stupide.

Pentru Ilie Rizu, acest moment are o încărcătură aparte. Deși cronicar al satului, el nu mai este doar un martor distant, ci un om profund mișcat de ceea ce vede. Chipul soldatului coborât din tren, îmbrățișarea mută dintre nepot și unchi, felul în care femeile se înghesuie să vadă și să înțeleagă – toate aceste detalii creează o atmosferă apăsătoare, unde fiecare participant își caută propriul mod de a face față realității.

În final, reacția lui Ilie Rizu – retragerea în spatele gării – reprezintă un refuz tăcut de a privi suferința în față, un semn că până și cel care documentează viața satului simte, uneori, nevoia de a se distanța de durerea pe care o consemnează.

Partea a doua

Femeia izolată de comunitate era considerată vrăjitoare și îngropată într-un loc special pentru a nu tulbura satul. Superstițiile și credințele populare despre influențele malefice ale celor percepuți ca fiind diferiți sunt o practică cunoscută în lumea magiei. Își are rădăcinile în credințele arhaice conform cărora locurile de înmormântare influențează liniștea sufletului și ordinea satului. Femeia a ajuns să fie cunoscută „până dincolo de Olt și Muscel”, prin urmare reputația ei de vrăjitoare era larg răspândită.

Îngroparea separată a vrăjitoarei poate fi percepută cu un ritual de excludere, o încercare a comunității de a se proteja de influențele nefaste.

În bezna nopții, Răcioaica își începea ritualul cu gesturi vechi de când lumea, moștenite din vremuri în care oamenii încă vorbeau cu vântul și focul. Se dezbrăca încet, lăsând pielea să-i fie atinsă de frigul neiertător și își freca trupul cu cărămidă pisată, ca și cum ar fi vrut să șteargă de pe sine urmele trecutului.

Murmura descântece neînțelese, cuvinte ce curgeau dincolo de timp, chemând spiritele să asculte. Pământul trosnea sub tălpile ei goale, iar umbrele dansau nebunește în lumina tremurândă a jarului. Sub pleoapele sale grele de taine, se desfășura o lume pe care doar ea o putea vedea – o lume de legături nevăzute, de sufluri stinse, de patimi îngropate.

În mijlocul tăcerii, un vânt aspru trecu prin curtea pustie, ca un răspuns al celor de dincolo. Răcioaica știa că în noaptea aceea, soarta se va frânge. Blestemul va pieri… sau va cădea din nou, mai greu ca niciodată (p. 69).

În hanul cufundat în zgomotul paharelor ciocnite și al râsetelor stinse de oboseală, a apărut o țigancă bătrână ca o umbră uitată de timp, cu mers șovăielnic, dar privire neclintită, purtând în ochi povești pe care nimeni nu le-ar fi putut spune fără ca aerul însuși să se înfioare.

Lângă ea, o tânără călca tăcut, cu pleoapele grele, parcă adormită pe jumătate, dar totuși trasă de un fir nevăzut către bărbatul care sorbea din paharul său. Când privirile li s-au întâlnit, bătrâna a tresărit ușor, de parcă ar fi citit ceva în destinul lui. Cu glas stins, dar apăsat, i-a spus despre ploaia ce urma să vină și despre blestemul care, odată cu ea, avea să fie spălat.

Cuvintele ei erau asemenea unor fire de fum, împletindu-se printre sunetele grele ale hanului. Și totuși, în acea clipă, totul părea să se reducă la ele, la vocea aspră, la punguța de mătase roșie, la avertismentul strecurat ca o șoaptă venită din altă lume. Prezența vrăjitoarei și a țigăncii, alături de simbolistica cifrei 7, creează o atmosferă puternic ancorată în structura basmelor și a miturilor.

Vrăjitoarea nu este doar un personaj negativ, ci și un intermediar între lumi, între destin și liber arbitru. Țiganca de la han împrumută această funcție – ea nu e o simplă trecătoare, ci o vestitoare a viitorului, un om al pragului, asemenea celor care în basme oferă eroului un avertisment.

În text, i se spune personajului că peste 7 zile va fi chemat pe „un drum lung”, ceea ce amintește de o călătorie inițiatică.

Întâlnirea dintre Victor și țiganca bătrână este, în esență, una cu o ființă oraculară. Ea îl pune în fața unui adevăr inevitabil, așa cum Baba Cloanța sau Sfânta Duminică din basme ghidează eroii către destinul lor. Primită cu scepticism, avertizarea ei nu este doar  o simplă superstiție,  semn că povestea urmează o traiectorie prestabilită, tipică basmului: profeția, încercarea și inevitabilul sfârșit.

Victor ar fi eroul ajuns la o răscruce, iar vrăjitoarea și țiganca ar fi cele care îi arată calea, dar nu îl forțează să o urmeze. Iar cifra 7, așteptarea impusă, sugerează că faptele sale sunt deja scrise, dar încă nu s-au împlinit, căci intervalul rezervat lor nu s-a consumat.

Capitolul 12 pune în evidență și contaminarea intelectualilor de superstiții. Întrebat de Rizu despre sănătate, învățătorul îi precizează că i se zbate ochiul – și asta nu poate fi decât un semn rău: ,,De zile bune privește singur într-un loc îndepărtat și bag-seamă că nu-i este prea ușor.” (p. 75)

Rizu a împlinit 57 de ani. Se simte foarte singur de când l-a părăsit soția, pe care o vede, din când în când, doar în vis. Speră ca în Rai să se bucure de prezența ei. Învățătorul îi mărturisește lui Rizu o poveste de iubire înfiripată între doi săteni ,,DRUMUL IUBIRII E CEL MAI UMBLAT.”  Când îl agasează singurătatea, gândul la această idilă îl mângâie.

Romanul este o oglindă a emoțiilor umane, un loc unde dragostea, suferința și vindecarea se împletesc în mod artistic.

În Dobroteasa își au loc compasiunea și dorința de a-i ajuta pe toți cei care nu-și găsesc liniștea și se simt singuri.

Dorința arzătoare a lui Rizu era să aibă grijă de Valer, finul său, care căzuse și s-a desfigurat.  Îi mărturisește învățătorului că e dispus să meargă la han și să pună trei cocoșei: ,,Domnule învățător, mă răzgândii, pun trei cocoșei. De când scriu la cronică deslușesc altfel viața” (p.112).

Gamotea le spune lui Rizu și învațătorului că se pare că Pleașcă vrea să-și încheie socotelile cu viața, dar nu înainte de a vorbi cu Gheorghe Păieran, pe care-l strigă neîncetat. Păieran a fost păcălit de Pleașcă, iar cel din urmă, pe patul de moarte fiind, simte nevoia de a-și cere iertare.

În fine, la aproape de șase săptămâni, de când s-a prăpădit Pleașcă, Florea Fârloiu a ținut să se întâlnească cu lumea din sat la pod pentru a-i face pomana, precum e obiceiul.

Rizu, în conversația cu Gheorghe, exprimă un sentiment de singurătate, dc neputință în fața destinului implacabil. Cuvintele lui trădează o conștiință apăsată de evidența că viața s-a scurs fără să îi lase multe puncte de sprijin. „Războiul se duse, e drept, ne lăsă cu turul gol, de-acum să vedem cum și din ce înnodăm firul.” Aici, Rizu recunoaște că marile evenimente ale vieții, cum a fost războiul, au lăsat în urmă goluri pe care trebuie să le umple singur. Nu există un sprijin exterior, fiecare trebuie să își continue viața cu resursele proprii; […] Eu, pe unde mă duc, mă izbesc numai de mine!” Rizu simte că orice ar face, rămâne închis în propria sa singurătate. Nu mai există nimeni care să îi împărtășească greutățile, iar lumea din jur pare să nu-i ofere alinare.

Rizu vorbește despre o singurătate existențială – lipsa unui sens, a unei continuități, a unei legături autentice cu ceilalți. Ajuns la cișmea, se lăsă cuprins de o amețeală stranie, ca și cum tăcerea din jur și susurul apei i-ar fi amplificat starea de neliniște. Privi cum firul subțire de apă se prelingea din gura țevii, iar în acel moment, poate fără să își dea seama, simți nevoia să rămână, să țină de singurătate, să nu o lase să-i înghită sufletul. Într-un fel, el și învățătorul erau două fire ale aceleiași povești: doi oameni legați de o tăcere grea, de o absență pe care nici filosofia, nici susurul apei nu o puteau umple (p.125).

Învățătorul, văduv, își găsise refugiul în lectură, recitind obsesiv cărțile lui Hegel, ca și cum în paginile filozofului german ar fi putut găsi un echilibru interior. Îl admira pe Hegel nu doar pentru profunzimea gândirii sale, ci și pentru capacitatea de a rămâne egal cu sine în orice împrejurare — așa cum poate și-ar fi dorit și el să fie. Cita cu dărnicie din operele lui, folosindu-l ca aliat discret în confruntările sale, un sprijin într-o lume în care prezențele umane deveniseră rare și greu de suportat. Rizu îl vizitează în fiecare seară pe Ștefan Bucur, ca să noteze câte ceva în cronica satului.  Învățătorul era tot mai scump la vedere. Puterile îl lăsau. Dar învățăturile sale erau neprețuite pentru Ilie: ,,Singur, nu tu nevastă, copii, curând te las și eu! Obișnuiește-te cu toate. Nu-i o ieșire, ai să vezi… vremea comuniștilor se apropie prin alegerea lui Osânză ca primar”. (Numele îi vine probabil și de la plăcerea de a mânca slănină, p. 133).

Prietenul Rizu rămâne o fereastră deschisă pentru sufletul învățătorului dornic de a-și dărui învățăturile.

Pentru omul singur, timpul este un dușman, fiecare pas înainte îl lasă tot mai izolat.

În contrast, viața satului își vede de cursul ei, respectând tradițiile și obiceiurile. Frizeria este o altă locație (pe lângă han), unde se deapănă amintiri și se analizează comportamentul sătenilor, plecați din lumea celor vii, sau nu. (se păstrează în Dobroteasa ceva din vraja Hanului Ancuței).

Partea a treia

Învățătorul găsește în Omul Rizu un prieten de nădejde căruia îi poate încredința orice secret, inclusiv pe acela că Tudora îi este fiică. Îl apreciază: ,,Rar om ca tine, Ilie, să iubească lumea așa cum este ea dintotdeauna.” La rândul său, Ilie Rizu i se mărturisește învățătorului cu sinceritate, dar și cu un imens regret. În glasul lui, singurătatea se împletește cu amarul, iar fiecare cuvânt pare un ciob de oglindă spartă, în care trecutul își prelungește chipul hâd. „Am murit de două ori”, consideră el, și în aceste vorbe se simte greutatea unei vieți sfărâmate între neputință și dor. Prima moarte a venit odată cu plecarea Ilincăi, a fostei soții, când tăcerea s-a așezat în locul iubirii, iar nopțile și-au pierdut căldura. A doua moarte a fost mai adâncă, mai cumplită, când și-a dat seama că în el nu mai încolțește nimic – nici viitor, nici speranță. S-a născut sterp, osândit să nu lase nimic în urma lui, să fie doar o umbră ce se pierde în vânt. De aceea, se simte lăsat în urmă, ca un om care aleargă după o lume ce fuge înainte, fără să-l mai vadă. Lumea se duce, timpul își urmează cursul, iar el rămâne prins „între ieri și niciodată”. (p. 157)

Teama de singurătate îi cuprinde pe toți. La un moment dat, Ilie dorește să plece până acasă, moment în care învățătorul, speriat, îl roagă: ,,Nu întârzia, după cum mă simt, mi-e teamă să stau singur” (p. 159).

Înmormântarea Domnului Învățător este zugrăvită ca o scenă profund emoționantă, încărcată de respect, dar și de neprevăzutul vieții. Într-o iarnă aspră, cu pământul înghețat bocnă și ninsori grele, satul Dobroteasa se strânge să-și ia rămas bun de la cel ce le-a fost călăuză spirituală și intelectuală. În aceea zi, Rizu, marcat de emoție, abia se ține pe picioare, iar sania funerară, trasă de boi, alunecă și scapă coșciugul pe ulița deszăpezită cu greu. Confuzia apărută din cauza drumului face ca alaiul să fie dus greșit spre o altă groapă, dar Părintele Cristin intervine, îndreptând lucrurile cu tact și rostind cuvinte care aduc un strop de pace în sufletele îndurerate. În fața mormântului, el evocă memoria învățătorului, cerând recunoștință și rugăciune din partea comunității. Învățătorul pleacă așa cum a trăit – simplu, demn, cu satul alături, lăsând în urmă o moștenire de statornicie și lumină: „a trecut definitiv marea spre dulcele neant, cum definea el ceasul din urmă” (p. 183)

Când starea sănătății protagonistului se agravează, doctorul întocmește un istoric al bolilor pe linie maternă, dar Rizu, tulburat, refuză să-și accepte destinul, nu concepe să se supună unui drum trasat de alții, fie ei și strămoși. Dialogul dintre cei doi scoate la lumină neliniștea lui Rizu, care, cu un amestec de luciditate și revoltă, vorbește despre rădăcinile sale și despre felul în care a privit femeile din viața lui — două ramuri din care a încercat să înțeleagă tot ce a putut. Iar, când doctorul îi spune că trebuie să se resemneze și să rămână internat, pacientul își dă seama de fragilitatea ființei, de imposibila salvare. „În viața fiecăruia vine un moment, destinul dictează, când ar fugi, chiar și până la marginea pământului, fără să ia ceva cu el, numai să rămână întreg!” (p. 200) Cu toate acestea, se insinuează în roman ideea că viața, în ciuda întunericului ce prefigurează alt întuneric, trebuie trăită cu calm și speranță. Este o clipă în care orbirea se compensează cu o lumină interioară, ce pâlpâie — un gând că poate, totuși, există o șansă de a merge mai departe, „cu lumea”, chiar și nevăzând-o, dacă sufletul e puternic.

La doar 57 de ani, Ilie Rizu și-a pierdut capacitatea de a vedea, de a scrie, fiind obligat să renunțe la tronul cuvintelor, la instrumentul prin care a expus tot tumultul satului Dobroteasa, din care făcea parte și la care se întoarce, după un an de sanatoriu. Fără vedere, recunoaște toate împrejurimile satului, simțind că e ultima oară când mai trece pe acolo.

„ – Tocmai ce am pierdut un drum. Însă doar rătăcește, sigur se va întoarce acasă. E răcoare, după cum o simt, intrăm adânc în noapte. Ăștia, Valer, nu închiseră poarta.

– Nu.

– Trage-o tu!” ( p. 212)

Este un final simbolic, de mare dramatism, care ne trimite cu gândul la romanele simbolice ale Mirelei-Ioana Borchin: „În loc să trag / Ușa/ În urma mea/ Am tras o linie/ În aer…” sau „Doar timpul vine ca un glonț spre inima mea”. Alte povești, aceleași dramatice evenimente vitale.

Arta narativă a lui Dumitru Oprișor este cea a unui scriitor modern: figuri de stil, simboluri,  expresii neaoșe, umor, (auto)ironie, caracterizări ironice, îngustări de perspectivă – totul pentru a dovedi amărăciunea de a fi, până la urmă și în esență, singur. Dacă inițial, „timpul… avea răbdare”, ca în primul volum din „Moromeții” lui Preda, pe nesimțite, timpul pare că a obosit, lăsând loc singurătății de dinainte de exitus.

Echilibrul construcției epice denotă o mare știință a dozării tensiunii în arhitectura textului. Întregul roman este o expresie originală a dramei omului însingurat – o dramă a tuturor, fără excepție.

by

Referinţă Bibliografică

DUMITRU OPRIȘOR: ,,Singurătatea ajunge la toți” – un adevăr inevitabil al condiției umane (Recenzie de Anișoara Violeta Cîra)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 aprilie 2025