D-na Ecaterina Irimia ne-a oferit iar o carte minunată „Dezbateri oratorice intime”.

Este dovada muncii sale perseverente făcută doar cu multă dragoste, a dorinței de a dărui o creație de o profundă înțelepciune, plină de poezie sensibilă, care ne încântă sufletul.

Dedicația scrisă pe cartea dăruită mie ne dezvăluie frumoasa gândire a autoarei:„Imaginația dă omului aripi și un plus de încredere în puterea sa de creație.”

Pe coperta albă doar un desen cu albastru reprezentând conturul unui porumbel. Este porumbelul păcii, desen inspirat după o pictură a lui Picasso. Acesta este chipul păcii și în motto creat de autoare scrie:

Pacea lumii este în aceeași măsură firavă și instabilă, ca pacea din sufletul fiecărui om.

Tancurile invizibile – o ficțiune, devin realitate. Atentat major la adresa Păcii.”

Autoarea condamnă războiul:

Războiul este o tragedie uriașă

alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte,

Câte milioane de oameni a înghițit măcelul,

atâtea milioane de drame a stârnit în lume,

unele zdrobind numai trupurile, altele sufletele.”

Bucuriile lecturii sunt trăite la orice pagină, căci autoare ne dezvăluie adevăruri ale acestei lumi, văzute cu ochi de pictoriță, cu un spirit de observație aparte. Ideea că natura se curăță prin ea însăși revine în prima pagină. Iată ce scrie în poemul în proză despre puterea timpului:„Timpul nu rezolvă nimic, scoate de pe rol, anulează și trimite în neant, asta e singura lui putere.

M-a impresionat viziunea despre pământul devenit un imens pustiu, în poemul „Dor de Terra”, dar dă cale liberă ideilor și vorbește de „lumina strălucitoare ce înconjoară cerul și pământul.”

Citez un alt aforism:

În creier, instinctul de conservare este ultimul care moare. Curiozitatea față de moarte mi-a salvat viața”.

În alte pagini, vorbește de hidoșenia morții și își pune întrebarea existențială:De ce Creatorul a făcut omul ca o structură cu funcționare perfectă și de ce totul se sfârșește atăt de trist? „Ucigătoare singurătate lasă căi libere ideilor” scrie autoarea. Apoi, se adesează direct lectorilor, împărtășind experiența personală:

Conștientizez că sentimentelor cuprinse de o rană profundă nu le putem găsi niciun leac. Și asta pentru că soarta are o logică de nepătruns.”

În alte poeme trimfă bucuria de a trăi, cum scria în cartea cu acest titlul pe care am recenzat-o într-un articol publicat în revistele online.

Este evocat orașul nostru (Râmnicu Sărat) cu așa de frumoase cuvinte care se amestecă să redea frumosul cadru natural al primăverii:„Primăvara râde din toate luncile înflorite, din toți arborii cu frunza tânără, din murmurul pâraielor limpezi, din seninul înalt al cerului. Holdele de grâu sunt aplecate de vânt, moi ca mătasea verde.” Este sufletul pictoriței ce se revarsă în aceste cuvinte și ne aduce sub ochi un tablou mirific. Apoi, confesiunea devine vibrantă: „Nu cunosc ceva mai frumos în viața mea decât emoția în fața acestei grandioase singurătăți și tăceri a cerului plin de stele”.

Acest univers încântător nu este format doar din lumini și culori, ci și din miresme redate atât de metaforic de Ecaterina Irimia:

Mireasma florilor albe pare a unei tămâi ce nu mai încape în coroana salcâmului. Ea se varsă și umple toată lumea.”

Ce bine redă peisajul râmnicean:

Pe dealuri, pădurile strălucesc grele de picuri. Suluri subțiri de ceață urcă spre munți. Păsările se cheamă într-un cântec necontenit.” Combinația de senzații vizuale, auditive, olfactive fac din cartea aceasta o adevărată capodoperă. „În luna iunie, teii măreți își împrăștie până departe mireasma” scrie cu dragoste despre orașul natal pe străzile căruia se plimbă, pentru a colecționa „imagini, cât mai multe imagini. Acumularea acestora are darul să îmi frângă inerția, prezentarea vieții și eventuala obișnuință. Acest exercițiu lasă frâu liber visului” se confesează autoarea.

Și cu câtă bucurie prezintă împrejurimile orașului, aurite de soarele toamnei coborând blând peste livezi și podgorii! Citez:„Zilele de început de octombrie triumfal, poleit cu aur și smălțuit de irizările seninului sunt adevărate sărbători purificatoate pentru privire și pentru suflet.”

Doar în creația Elenei Armenescu am mai întâlnit asemena trăiri, redate în cuvinte alese. Se simte stilul metaforizat al lui Ionel Teodoreanu:„Parcurgând drumul cu mașina, văd în stânga și în dreapta șoselei asfaltate livezi și podgorii inundate de lumină și culori, ca să-ți lase în ansamblu mirifica impresie că sunt acoperite parcă de o străveche, inimitabilă și gigantică țeătură muntenescă, nu lucrată de mâini omenești, ci făurită de sensibilitatea, de tainele și de darurile nevăzute și nepătrunse ale firii. Priveliștea de care ochii nu se mai satură este fabuloasă și te tămăduiește de toate mâhnirile, de contrarietățile veiții.”

Iată de ce prețuiesc eu atăt de mult pe această creatoare de frumos care pictează prin cuvinte, cum și-a pictat tablourile.

Ca să ne dea puncte de sprijin în viață redă un pasaj din cartea lui Mircea Eliade – „19 trandafiri”:

Oriunde și oricând putem gi fericiți, adică liberi, spontani, creativi.”

Observațiile asupra naturii se îmbină, ca și în alte cărți, cu relatarea unor evenimente cotidiene, a unor persoane reale, cunoscute de autoare, a unor personalități din cultură. Ea știe să redea drama acestora, frumusețea lor interioară, fără a scrie pagini lacrimogene, ci o face cu reținere și demnitate. „Pentru o clipă, încerc să ascult ritmul universal al inimilor”.

Iată ce frumos gândește această creatoare de pagini impresionante.

Dar bucuria de a trăi ni se transmite și nouă:

Ieșirea din noapte o apreciez ca pe un miracol divin” ne spune scriitoarea care face din căderea frunzelor un dramatic tablou automnal.

Atrocitățile comise în timpul războaielor o revoltă.

6 august, 1945 nu a fost pentru japonezi ziua luminii ce trebuia să fie o zi a bucuriei, a schimbării la față a lui Christ, dar a fost dezastrul bombelor atomice care au topit oameni, arbori, locuințe. A amintit și de bombele incendiare lansate in Argentina în 1955 și își pune întrebarea „Care este chipul păcii?”

Iubitoare a cărților, le folosește ca sursă de inspirație în creațiile proprii, sau ne aduce informații, precum ascensiunea lui Hitler la putere, viața lui Beethoven, teoria relativității a lui Einstein sau despre scriitori ca Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Nicolae Labiș, Cella Delavrancea, pianistă și scriitoare ce aduce prin povestirile sale în prim plan pe Brâncuși, Caragiale, Vlahuță, Nicolae Grigorescu, prin observații pertinente, despre talentul lor.

Dar aduce în paginile cărții o prietenă reală, pe d-na Ella Cambeșteanu, căreia i-a dăruit o carte la lansarea ei în parcul orașului Râmnicu Sărat.

Autoarea susține că viața omului este unică și că „supărările sunt sarea și piperul vieții, te întărâtă, își desferecă resorturi nebănuite. După ce le treci, ești mai hotărât pe împlinirea dorințelor.”

Apoi, adaugă un alt aforism ce ne face să înțelegem gândirea profundă a autoarei:„Viața este înflorirea universului” sau scrie despre importanța muncii:

Munca însemană bucurie și dacă omul nu e bucuros, înseamnă că degeaba trăiește”.

Paginile de proză sunt combinate cu cele de poezie, o poezie deosebită:

În arbori, soarele își răsucește culorile,

în luciul asfințitului frunzele și ramurile

păreau arămii.

Atât de frumos se compunea asfințitul,

încât pare că natura dansează și mă lasă

în voia muzicii pe care numai eu o aud.”

Fascinată de capodopere scrie:

Clarobscurul la Rembrandt nu derivă din aproximația clarității și a întunericului, ci din iluzia luminii și infinitul umbrei. De la Rembrandt am aflat că lumea se naște din umbră”.

Mereu vorbește de importanța iubirii:

De aceea nu-i îngăduit omului

să trăiască singur pe lume,

ca să aprindă viața din viață,

Pentru că a trăi înseamnă a iubi.

Bărbatul și femeia domină universul prin dragoste.

Dragostea aprinde fericirea și nimic nu o poate stinge.” Pledoaria pentru bucuria vieții se face și în alte versuri:

Viața este viață

Torțe incanescente și stele incendiare

deasupra iuțelii noastre

toate faptele puse cap șa cap,

pentru a da naștere unui ritm” ca apoi să descrie triumful vieții:

Lumini multicolore brăzdând iarba de cristal,

păsări coborând în belșugul cântecelor,

sunetul grâului înveșmântându-se într-o mantie caldă,

fluturi purtând după ei surâsul chiparosului

Ce-i asta?

Viața.”

Apoi conchide:

Tinerețea nu se ia la întrecere cu întreaga lume,

Tinerețea nu este îmbulzeală,

Nu, ci o ordine sublimă și dătătoare de viață”.

Forța vitală care dă energie universului este dragostea și scriitoarea o spune frumos în versurile:

Dimineața soarele plonja prin ferestre

Râuri nesfârșite de aur,

Râuri nesfârșite de oameni,

Acele ființe care știu ce este fericirea

Și pot ajunge la ea, pentru că iubesc,

pentru că sunt iubite.

Aceasta este rânduiala cea mai adevărată și adevărul

cel mai curat, dragostea din care s-a născut și se va naște

omul,

cât timp va exista universul.”

Apoi, vorbește de puterea de reprezentare a lucrurilor de către copiii care debordează de creativitate:

Copilul poate să adune culori de dincolo de cer,

Copilul poate să aprindă curcubeu de ciocârlii,

poate fi visul ce colindă planeta marii bucurii,

Așa arată golful bunătății”

Pregătirea sa artistică determină crearea unei pozii picturale:

Aspirația se solidificase în curcubeu,

Curcubeiele înfloreau în lanurile nesfârșite de maci,

Macii curgeau în pâraiele care adunau laolaltă intenția naturii.”

Puterea gândului ca și în cărțile anterioare, este din nou axa centrală a acestei creații:

Așezat la poalele lumii,

gândul suie până la cele mai înalte piscuri,

Nimic nu este finit.”

Această miraculoasă putere a gândurilor care pot zidi o lume sau o pot distruge este de multe ori un lait-motiv și scrierile autoarei:

gândurile noastre să fie umerii pe care se reazemă nesfârșitele lumi.”

Ideea infinitului, a incomensurabilului domină versetele din această carte:

crucea ne revelează infinitul ca leagăn al morții.”

…………………………………

Viața să-și cânte toate amăgirile,

strălucire să le dea și reflexe de veșnicie,

Eternitatea să devină din iluzie credință,

Extazul vieții să fie singura cunoaștere,

iar moartea, ura în fața vieții.”

În poemul „Setea de lumi nesfârșite” poeta ne face confesiuni ce ne impresionează:

Mă poartă gândul înspre orice.

Am fost ce-am vrut și pot să fiu ce vreau.

Am fost culaore, frunză, floare, fluture și chiar libelulă,

Am fost rând pe rând un univers de regrete și aspirații,

de tristeți și bucurii.”

Autoarea ar dori să fie toate culorile, culori similare sentimentelor:

să plutesc în culori,

să fiu melancolică în albastru, Exuberantă în roșu,

Tristă în galben, veselă în verde, nostalgică în violet, suavă în portocaliu,

Ființa mea să crească într-o succesiune cromatică,

Să fiu izvorul și oglinda acestor culori,

Din mine să plece raze cu mesaje spre nemărginit,

Pentru a îmbrăca întrega lume într-un vis.”

Totul este supus mișcării universale care antrenează un lanț cotinuu de conexiuni:

„ Numai omul poate controla acest tablou,

E o eliberare fantastică de energii, dar și o transformare a acestora într-un flux vital.” Apoi exclamă:„Ce frumoasă este viața!”

Această viață ce o vede așa de frumoasă este un lung șir de acumulări:

Oamenii au hotărât să-și unească forțele și priceperea pentru apărarea vieții.”

Marile descoperiri se datorează inspirației pe care natura i-o insuflă omului” este concluzia la care a ajuns autoarea și ne-o revelează prin diferite exemple:legea gravitației, mașinile, tiparul cu toate beneficiile acestora. Aceasta este preocuparea permanentă a d-nei Irimia în toate cărțile sale: să ofere informații, ca un profesor ce se servește de carte, să facă educație.

În poemul „Infinitul se întinde între cer și pământ” ne impresionază trăirile puternice ale autoarei: „Am rămas cu brațele întinse, sorbind glasul care picura din sufletul lemnului în sufletul meu”. Câtă poezie în aceste gânduri care ne impresionează!

Adesea, descrie cu duioșie lumea nimiaturală sau definește trăsăturile de caracter ale unui om adevărat, criticând pe cei fățarnici, aroganți, ignoranți, violenți.

Trebuie să luam aminte la cuvintele autoarei:„Nimic nu valorează mai mult ca ziua de astăzi. De ea să ne bucurăm din plin și să mai păstrăm puțin și pentru ziua de mâine.”

Voi cita un alt aforism care subliniază importanța ce o acordă autoarea operelor de artă:

Operele de artă sunt creații ale spiritul, iar arta este o magie care amestecă într-un singur tot, creator și lume. Marea artă înseamnă însuflețire, nu un act de virtuozitate, ci este o naștere.” .

Și în această carte este preocupată de numerologie, fiindcă dumneaei consideră că anumite evenimente din viața sa au loc sub semnul cifrei 8, simbolul infinitului. Chiar ziua de naștere a autoarei, 26 noiembrie, are pe 2 și pe 6 care însumate formează cifra 8, de aceea aspirația spre infinit, spre absolut apare des în paginile cărții.

Cartea se încheie simetric, ultima strofă scrisă este în concordanță cu prima, cea despre autocurățirea naturii:

Natura are graiul ei.

Aplecând urechea, îi asculți povestea

și vezi lumea în alte dimensiuni.

Până și clipa pare mai mare,

atât de mare, încât omul are senzația

că viața lui nu o poate umple.”

Eu pot afirma cu toată convingerea că d-na Irimia Ecaterina este o scriitoare adevărată și noi, membrii cenaclului „Alexandru Sihleanu”, vom propune să i se acorde un premiu pentru creativitate de către conducerea Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, în cadrul unui adunări festive a Clubului „Femina” din care face parte și dumneaei și a cenaclului „Alexandru Sihleanu”, dar mai ales pentru dragostea cu care a pictat orașul Râmnicu Sărat prin cuvinte și tablouri.

Așadar, chiar și în micul oraș Râmnicu Sărat sunt scriitori de valoare care au adus prinosul lor de frumusețe în arta cuvântului.

Ecaterina Chifu – Cronici culturale

Facebooktwitterby feather