Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu

„Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” este cel mai copleșitor și mai emoționant vers din literatura română. El ne impresionează pentru că nu redă doar o confesiune dureroasă a poetului, ci ne implică pe noi toți care trebuie să învățăm a muri în fiecare zi. În entuziasmul tinereții, uităm că există moartea, un sfârșit al existenței. Poetul, „pururi tânăr” cum a rămas în conștiința noastră, trăia fericit, cum afirmă „înconjurat în manta-mi”, acea mantie protectoare care îl purta în lumea frumuseții, a înaltelor idealuri, cu ochii visători, înălțați la „Steaua singurătății”. Era steaua ce-l făcea unic, departe de mulțime, de agitația lumii, fericit, retras în creația sa, în visurile ce îi înflăcărau sufletul. Dar, cum în lume există dualitate, locul fericirii este luat de suferință „dureros de dulce”(oxymoron, figură de stil ce asociază două elemente contranstante). Suferința o trăiește în profunzimea ființei sale, bând „voluptatea morții (oxymoron) neîndurătoare”. Durerea atinge paroxismul:

„Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării”.

Mulți consideră „ODĂ (în metru antic) un poem erotic. „Metru antic” se referă la ritmicitatea poemului în stil classic, grec sau latin. Oda, conform definiției, are un caracter elogios/laudativ, dar observăm conținutul poemului care contrastează cu specificul odei din literatură. Durerea ia proporții uriașe, poetul asemănându-se cu eroii antici Hercule și Nessus, cu trupurile arse de otravă, ca un foc puternic. Eminescu dorește, se întreabă dacă din această extincție va renaște, asemenea păsării Phoenix, purificat, cu noi puteri creatoare.

Mulți consideră că poezia este inspirată din propria biografie, când poetul a trecut printr-o criză sentimentală. Alții pun această criză morală pe implicarea socială a poetului care, prin Societatea „Carpați” milita să unească Ardealul cu Romănia, fapt ce i-a atras moartea spirituală și fizică, căci, din 1883, a devenit un poet interzis, blamat, condamnat la tăcere, la inactivitate, acoperit de rușinea de a nu mai fi el, din nemicnicia celor ce au dorit să fie considerat nebun, ca ideile sale, articolele să nu valoreze nimic. Distrugerea sa fizică și psihică a dus la moartea lui prematură. Ultima strofă este o reflecție filozofică, conformă gândirii sale. Își dorește să piardă orice legătură cu cea/cei care i-au prvocat suferință :

(„Piară ochii tulburători din cale-mi”), să devină indifferent, să se regăsească pe sine, să-și recapete seninătate, liniștea, sfârșitul pământesc, să intre în Nirvana:

„Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!”

Fragment din cartea în curs de apariție POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI

Toate drepturile rezervate

Ecaterina Chifu, membră UZPR

Odă (în metru antic)

De Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

ODE ( en mètre antique)

Je ne croyais jamais apprendre à mourir,

Toujours jeune, entouré par mon manteau

Rêveur je dressais mes yeux vers l’étoile

De la Solitude.

Lorsque, soudain, tu apparais dans ma voie,

Toi, la souffrance, douloureusement douce,

J’ai bu jusqu’au fond la volupté de la mort

Impitoyable.

Péniblement je brûle en feu torturé comme Nessus

Ou comme Hercule, empoisonné par son manteau ;

Je ne peux pas éteindre mon feu avec toutes

Les eaux de la mer.

Par mon propre songe détruit, je pleure

Sur mon propre brasier je fonds en flammes,

Pourrais-j’en renaître lumineux

Comme Le Phénix ?

Que les yeux troublants disparaissent !

Viens de nouveau chez moi, indifférence triste !

Pour pouvoir mourir tranquille, donne-moi

A moi, à moi-même !

(1883, décembre)

Traduction par Ecaterina Chifu