Ion Minulescu sau „Romanţe pentru … viitorime”

                                                                               „Ce-am fost cândva azi nu mai sunt…

                                                                                    Dar ce sunt azi îmi pare rău

                                                                                    Că n-am putut să fiu mereu –

                                                                                    Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt…”

                                                                                                                               Ion Minulescu

Când vine vorba despre poetul Ion Minulescu trimiterea de gând este unidirecţionată înspre „Romanţe pentru mai târziu”, acesta fiindu-i titlul volumului de debut, apărut în 1908 la Editura Alacalay, prin care autorul îşi facea „intrarea pe poarta cea mare a templului literaturii române”, catalogată de a fi fost „un mare suuces” de către critica literară a vremii, dar mai ales de către  publicul cititor care s-a arătat impresionaţ şi fascinat de vraja inedită a versurilor sale.

Conştientizându-şi succesul, mai târziu, în eseul său intitulat „Literatură”, autorul „romanţelor” va recomanda o aceeaşi  modalitate sigură de reuşită pentru toţi acei doritori să acceadă în „marele templu”, atenţionâdu-i, totuşi, cu o subliniată precauţie: „să nu folosească porţile lăturalnice” ale acestuia.

Urmându-şi cu stăruitoare şi fecundă inspiraţie calea deschisă, pe care a bătătorit-o în stil inconfundabil, istoriogafia românească îîi certifică lui Ion Minulescu calităţile literare de poet şi prozator român, în acelaşi timp, considerându-li şi un reprezentant important al simbolismului românesc, bună motivaţie de a-l plasa definitiv în „galeria marilor scriitori români”.

Abia intraţi în noul an, în chiar începutul lui ianuarie, iată că vine iarăşi vorba despre scriitorul Ion Minulescu, asta cu atât mai mult cu cât, în 7 ianuarie 2026, potrivit împămâtenitei tradiţii româneşti a rememorării, pe răbojul timpului nestatornic se marchează,, „borna luminoasă” a celor 145 de ani ce s-au scurs de la naşterea sa. Şi câte nu sunt de vorbit despre scriitorul Ion Minulescu, cel care a adus „un farmec contagios în versurile şi scrierile sale” ?

Dar  mai întâi să dăm „cuvântul” măcar câtorva „voci critice” care s-au aplecat de-a lungul timpului istoric peste opera  minulesciană, pe măsura întinderii acesteia şi au emis, în Istorii sau în presa literară a vremii, oneste şi insurmontabile „judecăţi de valoare”, din care spicuim:

„Poezia lui Minulescu e o poezie de o bogată ornamentaţie, de vaste panouri decorative desfăşurindu-se, vibrant, in snopul de lumină al unui reflector magic. Dar nu numai atit. Romanţele pentru mai tirziu n-au cucerit favoarea publicului, minoritate şi gloata, numai cu elementul decorativ. Decoraţia se iroseşte, mai curind, sau mai tirziu şi atitea arcuri de triumf se vor măcina pentru ca podoaba exterioară nu e atrasă de magnetul unei axe lăuntrice. Faldurile togei lui Minulescu nu cădeau pe un corp lipsit de viaţă. Nu o creaţie in stil academic.(…) Poezia lui Minulescu biruia prin sinceritatea accentului ei. „Romantele mai ales cucerise prin palpitul acelei melancolii, acelei tristeţi care se degajează din toate sonorităile sufletului său. Este in „Romanţe o undă de adevarată şi mare poezie, care trebuie căutată mai ascuns. Lirismul romanţelor pentru mai tirziu trebuie valorificat căci numai astfel se poate explica toata vraja lor captivantă. Cu atit mai mult cu cit lira lui Minulescu are mai multe coarde.” ( Perpessicius,  Menţiuni critice, 1928 )

„D. Minulescu trece deodată de la industria patriarhală a liricei samănatoriste la sensibilitatea şi cadrul urban. Locul ţărăncii idilice şi al iubitei sentimentale şi clorotice il ia femeia fatală, melancolia eminesciană devine spleen baudelairian, harta Romăniei e schimbată cu harta celor cinci continente, carul de boi şi orizontul Băăaganului e părăsit pentru corăbii, iahturi şi vapoare cu orizonturi misterioase şi exotice ; mirosul prea simplu al florilor de cimp este părăsit pentru parfumuri tari, căpiţa de fin şi decorul naturii e un cadru incomod pentru iubire, care se va oficia de-acum in alcovuri voluptoase, tapetate cu covoare moi şi cu tablouri moderniste ; moartea insăşi nu se mai presimte in orizontul teluric al Mioriţii,ea fiind o abandonare în cavouri de transatlantice şi spaţii lichide. (…) Nu ştiu de ce, ori de cite ori citesc o poemă minulesciană din primele volume ale poetului, un ton de amabilă  parodie se impune lecturii ; cred că el este inerent acestei poezii, ea insăşi o parodie suculentă a temelor simbolismului francez; este ceva de cuplet voios, de muzică publică in structura, in modalităţile ei, in gradaţia efectelor şi in ingeniozitatea formelor ei lirice, ca un apel, o sentinţă, sau simplu refren.” (Pompiliu Constantinescu, Scrieri)

„Agentul cel mai activ al simbolismului, inainte de război, Ion Minulescu, şi-a lichidat experienţa novatoare cu primele sale volume : Romanţe .pentru mai tirziu (1908) şi De vorbă cu mine insumi (1913). in Strofe pentru toată lumea (1930), precum şi in noul său volum, (Nu sunt ce par a fi (1936), d-sa convoacă un larg public să asiste la speec/i-urile sale pline de vervă. Poezia lui Ion Minulescu este prin excelenţă debutonată. Ea implică o familiaritate deplină cu cititorul. Ea presupune prezenţa unui public dispus să se incălzească, să simtă zgomotos, să izbucnească in aclamaţii. (…) Poezia lui Ion Minulescu nu corespunde nevoii imanente a sufletului, de reculegere şi interiorizare. Dar dacă dorinţa sau ambiţia sa literară este de a realiza un proces sufletesc răsturnat, de a scoate pe cititor din starea morală interiorizată, oferindu-i un ospaţ de cuvinte şi de voie bună, autorul şi-a atins scopul.”  (Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane)

Desigur, seria aprecierilor critice ar mai putea fi continuată cu Eugen Lovinescu, cel care îl denumeşte pe Ion Minulescu: „ adevăratul stegar al simbolismului” , Mateiu  I. Caragiale: „Minulescu râmâne în primul rând ca poet, considerat cel mai important simbolist”, Tudor Arghezi: „Domnul Minulescu face parte dintre poeţii muzei absente. E tot simbolismul de care dispune, şi singurul simbolism, de altfel, al aşa-zişilor noştri simbolişti”, Vladimir Streinu: „reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei pentru realizarea unei sugestii de tip simbolist”  ş.m.a., dar consier că a sosit momentul unui „corolar critic” expus cu aceeaşi cunoscută minuţiozitate de către George Călinescu, receptat, cu bună dreptate,  „părintele criticii literare româneşti”, îndeosebi după apariţia monumentalului  său volum, „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, de peste o mie de pagin, format mare, îngrijit şi editat la Fubdaţiile Regale de la Bucureşti, în 1941. Structurat cu chibzuinţă în 31 de mari capitole. „opus –ul magnum”, cum mai este denumit grandiosul volum călinescian., oferă cercetătorului şi/sau cititorului interesat şi nu numai o atentă „privire retrospectivă” asupra literaturii române de la începuturile acesteia şi până în prezentul anului editării, 1941.

Astfel, George Călinescu îl situează pe Ion Minulescu în capitolul SIMBOLIŞTII, 1905 – 1916, Înrâurirea franceză, aşezându-l între poeţii  Dimitrie Anghel şi Nicolae Davidescu, consacrându-i analizei critice asupra operei minulesciene aproape  6 pagini (613 – 618), in care include, pe lângă comentariile critice susţinute cu citate, fotografii ale poetului, coperţi de volume şi manuscrise cu semnătura  olografă.

Chiar de la prima frază a analizei sale G.Călinescu va delibera cu apreciata-i autoritate critică: „Ion Minulescu a fost primit de la început ca exponentul cel mai integral al simbolismului român, şi el însuşi a dat în acest sens o sonoră proclamaţie în versuri:

De unde vin?                                                                Din lumea ultimului cântec.

Eu vin din lumea creată dincolo de zare                         Purtat pe-a berzelor aripă,–

Din lumea-n care n-a fost nimeni dintre voi,                  Din ţărm în ţărm,

Eu vin din lumea-n care                                                Din ţară-n ţară,

Nu-i ceru-albastru                                                        Din om în om.

Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la noi,                      Din gură-gură,

Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi,      Din lumea celor patru vânturi

Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,   Şi patru puncte cardinale!

Aţi recunoscut-o, desigur:  Romanţa noului-venit, cu care începe volumul de debut!

Şi ilustrul critic continuă: „Lirica lui Minulescu e in marginile celui mai autentic simbolism şi dacă ea a plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri şi explicaţia nu va fi nicidecum in cîmpul versificaţiei, fiindcă vulgul nu are sentimentul formei şi e totdeauna afectiv interesat. Şi de altfel poezia lui Minulescu place şi omului fin, cu toată grandilocvenţa ei, şi după treizeci de ani, ea e încă proaspătă, numai uşor stînjenită de prea marea concurenţă de poeţi.”

Caracterul simbolist al poeziei minulesciene este dovedit pe de-a-ntregul: „Toate decorurile şi ceremoniile simboliste sunt în poezia lui Minulescu : mistica numerelor din Maeterlinck – trei romanţe, trei sicriuri de aramă, trei morţi iubiţi, trei clipe reci, trei luceferi stinşi, trei crisalide – , scheletele, sicriile, cavourile post- baudelairienelor – paznicul mi-a´nchis cavoul /Şi-am rămas să-mi plimb scheletul / Pe sub sălciile ude. – , corabiile, galerele, yachturile, gările, ploile, spitalele, adverbele majusculizate…”

În fine, despre volumul de debut al lui Ion Minulescu, G.Călinescu va delibera: „Romanţele pentru mai tîrziu” ale lui Minulescu erau chiar nişte romanţe, ca şi multe clin poeziile lui Eminescu, şi, ca şi acelea, în ciuda unor complicări culte, întemeiate pr o formă simplă fără de care vulgul nu poate fi câştigat. Temele romanţei sunt : părerea de rău de a nu fi inţeles de iubită, solemnitatea despărţirilor, jalea de a muri fără a fi trăit îndeajuns, temele în sfîrşit ale poeziei populare, ale lui Eminescu, ale oricărui cîntec de lume.”

Legat de sentimentalismul poetic al autorului, marele critic va puncta decisiv:  „Sentimentalismul lui Minulescu este bătător la ochi, contagios, şi asta a cucerit îndată pe cititorul simplu, de loc încurcat de obscurităţi, devreme ce romanţele sunt prea adesea absurde. E deajuns ca aluzia la situaţiile elementare este clară. (…) El pune în acţiunea de fascinare prin sentimentalism o grijă excesivă, la modul misterios, care cu toată teatralitatea şi cu un uşor comic inclus în orice mistificaţie, încîntă prin ineditul contrastului.”  – Eu ştiu c´ai să mă-nşeli chiar mâine…/ Dar fiindcă azi mi te dai toată, / Am să te iert – / E vechi păcatul! / Şi nu eşti prima vinovată! –

Fără a avea vreun dubiu asupra „psihicului ascultătorului” (cititorului n.n), G. Călinescu afirmă indubitabil: „acest joc de emoţii grandilocvente şi de mari procedee estetice (minulesciene n.n.) a dat câteva poeme ce se ţin minte. – Şi-ai să mă uiţi – / Că prea departe / Şi prea pentru mult tinp porneşti! / Şi-am să te uit – / Că şi uitarea e scrisă în legile-omeneşti!…”

De altfel, criticul nu se sfieşte să sublinieze savoarea creaţiei minulesciene:  „Cu cît imaginaţia poetică şi construcţia simbolică sunt mai mari, cu atît familiaritatea cu care poetul <zice> produce savoare.”

În analiza critică destinată poeticii lui Minulescu, George Călinescu combate  argumentat „asemănarea  cu poetica lui G.Topîrceanu, pe care au avansat-o mai mulţi critici”, afirmând răspicat: „Asemănarea este greşită. Umorul lui Topîrceanu provine din caricare şi imaginaţie şi dintr´o lipsă de elan liric, în vreme ce Minulescu este serios. Excesul de seriozitate într-un limbaj prea pitoresc, firesc iar nu căutat, produce zâmbetul. Minulescu e un Villon al cafenelii, vibrant, plin de imaginaţie şi de simţ artistic, incapabil de a ieşi din tagma lui şi din dialectul lui, în care reduce toate subiectele lirice.”

Trecând sub „lupa” sa critică şi romanele lui Minulescu (Roşu, galben şi albastru, Corigent la limba română, Bărbierul regelui Midas), precum şi nuvelistica lui (Cetiţi-le noaptea, Cravata-albă, Omul cu inimă de aur), G.Călinescu va delibera cu luare aminte: „Judecate cu criteriul epic, romanele şi nuvelele lui Minulescu apar sărace în substanţă, de o bătătoare la ochi ţinută umoristică. Totuşi nu li se poate nega savoarea.”

Însuşi autorul, Ion Minulescu, se adresează cititorilor „cu umoare tenebroasă”: Vreţi să vă placă? Cetiţi-le numai noaptea. Cetiţi-le noaptea, sau…nu le mai citiţi de loc.

În încheierea excelentei sale prestaţii critice la adresa operei minulesciene, meticulosul G.Călinescu aruncă şi o privire înspre teatrul lui Minulescu, oprindu-se la piesa „Pleacă berzele”, în care eroul principal, Mihnea Dornescu,  „un cuceritor de femei original, care nu dă greş niciodată şi-şi părăseşte amantele <când pleacă berzele>; piesa fiind inconsistentă, dar se deschide  cu sugestii poetice.”

De îndată ce opera literară a lui Ion Minulescu a fost cât se poate de bine subliniată prin aprecierile făcute de prestigioşii critici ai vremii sale, evidenţiindu-i-se calităţile „simboliste” ale creaţiei sale, pasul următor al eseului propus este,, desigur, cel al edificării cititorului şi asupra calităţii umane  a lui Ion Minulescu, pe care o vom urmări pas cu pas derulându-i firul biografic al vieţii sale, aşa cum a fost redat acesta în scrierile lui  autobiografice, cum şi în notele numeroşilor săi biografi şi exegeţi.

Astfel, Ion Minulescu a „debutat” în viaţă la Bucureşti, în casa din strada Covaci nr.15,  „în noaptea dintre Bobotează şi Sfântul Ioan Botezătorul (6  / 7 ianuarie) a anului 1881, fiind fiul negustorului cavaf, Tudor Minulescu – tatăl, (decedat cu 6 zile înainte, la Revelionul 1881) şi Alexandrina (n. Ciucă) Minulescu – mama, fiica negustorului cavaf  Ştefan Ciucă din Slatina.” Scriitorul de mai târziu însuşi va mărturisi în volumul Nu sunt ce par a fi (1941): „M-am născut copl – postum, şase zile după moartea tatei.”

În atari circumstanţe nefaste orfanul de tată, micul copil, primind la botez prenumele Sf. Ioan, îşi va petrece anii copilăriei la Slatina, oraşul de baştină al mamei sale. Tot aici, în 1887, devine elev al Şcolii primare de băieţi nr.2, iar la absolvire, în 1891, urmează şi cursurile gimnaziale, în care, după cum şi mărturiseşte: „am luat primul contact cu poeziile lui Eminescu.” Urmează studiile liceale la Piteşti, unde, conform biografilor săi, Ion Minulescu „în 1897, îşi publică primele sale poezii în revista Povestea vorbei şi devine colaborator al revistelor: Foaia interesantă, Vieaţa, Foaia pentru toţi, Moda ilustrată, ş.a., semnând cu pseudonimul I.M.-Nirvan.” Ultimile două clase de liceu, „a VII-a şi a VIII-a le trece într-un singur an, 1899, la pensionul particular <Brânză şi Argirescu> din Bucureşti, luându-şi aici şi bacalaureatul.”

Un an mai târziu, potrivit obiceiului vremii, pleacă la Paris să studieze dreptul. Aici, însă, „fermecat de viaţa boemă din Oraşul Luminilor, îndeosebi a Cartierului Latin şi cucerit  de versurile <noului val simbolist> al poeţilor francezi:  Baudelairre, Nerval, Paul Verlaine, Artur Rimbaud ş.a., uită de cursurile juridice şi se dedă cu totul formării sale poetice şi intelectuale, a cărei influenţă se va desăvârşi după întoarcerea sa în ţară, din 1904.”. Despre fasta „perioadă franceză” a formării sale, „a prieteniei sale cu Jean Moréas – întemeietorul simbolismului francez”, el singur se va confesa ulterior.

Abia sosit în Bucureşti, Ion Minulescu îşi desface cât se poate de repede „bagajul boemiei franceze” şi devine în scurtă vreme „unul dintre cei mai obişnuiţi clienţi ai cafenelelor <micului Paris>: Oteteleşeanu, Capşa, dar mai ales , Kübler unde îi cunoaşte pe Şt.O.Iosif, Ilarie Chendi, Panait Cerna, Dimitrie Anghel; cu ultimul împrietenindu-se, vor traduce împreună poezii ale poeţilor francezi, ce vor fi publicate în <Semănătorul>.”   Este perioada 1904 – 1906 în care Ion Minulescu va publica frecvent poezii în revista Viaţa literară şi artistică condusă de Ilarie Chendi, în revista Viaţa nouă a lui Ovid Densuşianu şi va deveni „un participant activ al <sâmbetelor literare> a Convorbirilor critice, conduse de Mihail Dragomirescu, la care mai activau scriitorii: Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu M. Sorbul, Emil Manu ş.a.”

Iată un excelent portret a lui I.Minulescu din acea perioadă, surprins de Manu:  „purta ochelari subţiri, avea o mustaţă roşiatică,tunsă şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei feme. .Corect şi proaspăt îmbrăcat (…) se purta cu lavalieră.”

După reîntoarcerea în ţară, ca angajat al Administraţiei Domeniilor Regale din Dobrogea, Ion Minulescu „are fericitul prilej al cunoaşterii celebrului K.H. Zambaccian, colecţionar şi critic de artă român, intrând cu acesta într-o strânsă relaţie.”

În scurta perioadă constănţeană (1906 – 1907) Ion Minulescu începe să-şi strângă poeziile deja publicate în revistele literare ale timpului, „poezii care vor intra în alcătuirea volumului său de debut intitulat, nu fără o anume semnificaţie (simbolistă n.n.): <Romanţe pentru mai târziu>,  cu care va debuta editorial în 1908, având ilustraţia copertei semnată de prietenul şi fostul său coleg de bancă, pictorul evreu, Iosif Iser.”  În acelaşi an, 1908, cum notează istoricii literari, „vede lumina tiparului şi volumul de proză simbolistă, <Casa cu ferestre portocalii>, editat la B.P.T.” Dacă la aceste 2 reuşite se mai adaugă şi o a 3-a, „cea a conducerii de către I.Minulescu a  <Revistei celorlalţi>”, apărută doar în 3 numere, atunci, după cum au certificat  cu certitudine criticii literari ai vremii, „anul 1908 poate fi cosiderat  <Anul literar Ion Minulescu>”, chiar dacă în acelaşi an au fost editate numeroase volume de poezii ale Elenei Farago, D.Anghel şi Şt.O.Iosif,  Emil Isac.

Cu Romanţe pentru mai târziu, poetul Ion Minulescu sau Minu, cum îi spuneau confraţii cafenelelor,  şi-a câştigat popularitatea publică, fiind admirat „ca un boem literat, înfăşurat în marile şaluri colorate, sub vasta-i pălărie fluturându-şi lavaliera. Cu vivacitatea lui cafeneaua literară trăia din plin”,  aşa cum îl desceie mai târziu şi criticul Tudor Vianu. N-a fost de mirare că în anul următor, 1909, celebra editură  SOCEC, una dintre primele mari edituri din România, „arătându-se interesată de versurile sale”, i-a publicat cea de a 2-a ediţie a Romanţelor…, sporindu-i faima şi succesul.

În 1910, aflat în colectivul de redacţie al revistei Adevărul , Ion Minulescu are prilejul cunoaşterii Claudiei Millian, „studentă la Belle-Arte, proaspăt căsătorită şi ea poetă simbolistă”; între cei doi poeţi înfiripându-se treptat o misterioasă poveste de dragoste. Mai întâi, în 1912, după ce I.Minulescu înfiinţează revista Insula, Claudia Millian îi  va deveni colboratoare, alături de G.Bacovia, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu ş.a., dar şi această revistă, ca şi prima, eşuează tot după primele 3 numere. Era perioada, spun exegeţii, „în care se înteţise lupta deschisă dintre pro şi contra simbolismului, sorţii de izbândă de o parte sau de cealaltă fiind iluzorii.” În această luptă „poeziile simboliste ale lui Minulescu deveniseră arme de temut, fiind nu numai recitate, dar şi declamate, trăite cu o teatralitate inimitabilă, oferind un spectacol unic, de mare succes.” Pentru a întări „tabăra simbolistă”, în 1913, Ion Minulescu editează volumul liric De vorbă cu mine însumi, cu coperta ilustrată tot de reputatul pictor Iosif Iser, cuprinzând poezii cu motivaţii şi nuanţări simboliste, „tocmai în ideea de a marca instalarea  viguroasă a curentului simbolist în literatura română.”

La 11 aprilie 1914, legătura dintre cei doi poeţi îndrăgostiţi, Ion Minulescu şi Claudia Millian, între timp divorţată, „se oficializează prin celebrarea căsătoriei lor.” De atunci, „zaiafeturile literaţilor erau găzduite de apartamentul încăpător şi boem, cu camere înalte şi balcon din fier forjat, din Calea Dorobanţi nr.7, ocupat de noul cuplu.” Mărturiseşte Claudia: „Aici, într-o atmosferă eclectică, cu cafele turceşti, preparate de Minu, cu ţigări de foi sau ţigarete Intim-Club şi cu serenadele cântate de Minu cu umor bulevardier, scriitorii se simţeau mai bine aici decât la Terasă sau la alte cafenele bucureştene..” Fericită şi inspirată Claudia Millian editează în acelaşi an primul ei volum „Garoafe roşii”.

În toamna lui 1916, după intrarea României în război, cei doi aleg calea refugiului, mai întâi la Huşi, „găzduiţi de domnul Donici” şi mai apoi la Iaşi, oraşul aglomerat de refugiaţi, găsindu-şi cu greu o locuinţă „pe strada Muzelor, fiind vecini cu fraţii-scriitori, Ionel şi Păstorel Teodoreanu.” Dar, chiar şi în aceste circumstanţe nefaste de război, „foamete, frig, boală şi veşti tensionate de pe front”, Ion Minulescu  compune mai multe poezii, între care şi „Retrospectivă sentimentală”, dedicată  Iaşului, „oraşul pribegiei mele- / Nepreţuit motiv de inspirare- / Cu-acelaşi Vodă Cuza tronând în piaţa mare, / Îndurerat de-atâtea vremuri grele. /…/ Şi cum n-aud pe nimeni şoptindu-mi <noapte bună>, / Cobor tăcut spre gară, cu Iaşul…mână-n mână!”

După război, reîntors la Bucureşti, „cuplul Minulescu cumpără un apartament în Blocul profesorilor de la Cotroceni  – loc unde avea să strângă o mică colecţie de artă şi s-a născut fetiţa lor, Mioara – ,azi devenită casă memorială”, potrivit celor relatate recent (2021) de exegeta Ana-Maria Şchiopu în ziarul Adevărul..

La Bucureşti, I.Minulescu reia şezătorile literare „date în ajutorul răniţilor”, alături de  Elvira Popescu ,Mărioara Ventura, Liviu Rebreanu, Corneliu Moldovanu ş.a.

În 1920 scoate, la aceeaşi editură Alacalay, volumul Măşti de bronz şi lampione de porţelan, o proză „cu un pronunţat caracter simbolist”. Reintrat într-un ritm normal al editărilor, în anul următor, 1921, Ion Minulescu debutează ca autor dramatic cu piesa Pleacă berzele, jucată la Teatrul Naţional, urmată imediat şi de comedia într-un act Lulu Popescu. În anul următor, 1922,  Editura „Cultura Naţională” îi scoate cea de a 3-a ediţie a Romanţelor pentru mai târziu şi tot în acelaşi an I.Minulescu „este numit Director general al Artelor la Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie pe care o va deţine până în 1940”, cum notează biografii săi. Ţinând pasul creaţiei, în 1923 şi Claudia Millian editează volumul liric Cântări pentru pasărea albastră – o reuşită deplină. În 1924, seria editărilor minulesciene continuă, prin apariţia la Cultura Naţională a romanului  Roşu, galben şi albastru, inspirat din momentele primului război mondial, „ce au fost creionate în manieră ironică şi pe un ton zeflemist de aventurosul Mircea Băleanu, personajul central al acestuia”, cum s-a scris în presa literară. De salutat este şi faptul că, în prealabil, romanul respectiv a fost publicat şi în revista ieşeană „Viaţa românească”, de obicei reticentă… la simbolişti.

Teatrologia lui Ion Minulescu continuă cu succes: Manechinul sentimental (1926), Alegro ma non tropo (1927) şi Amantul anonim, cu un prolog în versuri de G.Topîrceanu (1928), cele trei comedii sentimentale întrunind placul şi  savoarea publicului. Să mai notăm apariţia în 1927 a volumului Spovedanii, cu poezii olografe (!) şi în 1928, acordarea Premiului naţional de poezie, cu care îi este încununată creaţia simbolistă.

Puternic ancorat în scris, urmează firesc noi apariţii: Corigent la limba română – roman autobiografic, Ed.Cultura Naţională, 1929, Strofe pentru toată lumea şi Cetiţi-le noaptea, versuri şi proză, 1930, Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului,  1931, roman- satiră a moravurilor din societatea contemporană şi 3 şi cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933, acesta fiind ultimul său roman, „ce zugrăveşte o femeie frumoasă, dar uşuratică, în jurul căreia gravitează cei trei, Amantul, Gelosul şi Îndrăgostitul.”

Volume de Ion Minulescu

După o pauză prelungită, în 1936, I.Minulescu scoate la Ed. Fundaţiilor Regale volumul liric Nu sunt ce par a fi, cuprinzând  „o antologie de 44 de poezii selectate şi grupate de autor în 3 cicluri.” În 1938 publică în revista orădeană Familia, comedia tristă, „în 4 acte şi 2 tablouri”, intitulată: Nevasta lui Moş Zaharia. Bucurându-se  „de a fi publicat în mai toate revistele literare”, în 1939 I.Minulescu îngrijeşte o ediţie  lirică retrospectivă, pe care o intitulează Versuri,  revăzută şi adăugită în 1943.

Din nefericire, la 11 aprilie 1944, în chiar ziua aniversară a celor 30 de ani ai căsătoriei sale, Ion Minulescu, în vârstă de 63 de ani, „se stinge din viaţă la Bucureşti, ca urmare a unui colaps cardiac, provocat, se pare şi de răvăşirea sufletească, efect al numeroaselor bombardamente asupra capitalei.”  În 15 aprilie a fost înmormântat în Cimitirul Bellu. Soţia fidelă, poeta Claudia Millian – Minulescu, i-a supravieţuit peste 17 ani, timp în care, împreună cu fiica sa, Mioara Minulescu, devenită o înzestrată artistă plastică, s-au dedicat cu devoţiune păstrării memoriei celui ce le-a fost soţ şi tată, Ion Minulescu, iubitul şi adoratul lor, Minu, contribuind decisiv la înfiinţarea Casei Memoriale „Colecţia Ion Minulescu” şi închinâdu-i mai multe volume  de memorii.

Posteritatea autorului Romanţelor pentru mai târziu a fost, este şi va fi  mereu una luminoasă, prin continuatele reeditări ale operei minulesciene de-a lungul celor 81 de ani ai veşniciei sale., prin atribuirea numelui său unor străzi şi instituţii culturale, prin numeroasele exegeze ce-i sunt   închinate mereu în revistele şi publicaţiile literare ş.m.a.

Şi, totuşi, o anume „taină” a vieţii sale, păstrată într-o discreţie absolută, la care nici cei mai abili biografi ai săi n-au putut-o descoperi, a ieşit de curând la iveală , în chip norocos, la data editării de către MNLR a volumului Scrisori intime (2018), cuprinzând  scrisorile de dragoste ale lui Ion Minulescu adresate amantei sale, Roze Kritzmann, „o evreică roşcată, minionă şi pistruiată, zărită într-o lojă a Teatrului Naţional, în 1926, pe vremea când el deţinea acolo postul de director.”  Cum spune autoarea volumului, Rodica Pop:  „a fost o dragoste la prima vedere, care a durat timp de 18 ani, până la sfârşitul scriitorului, survenit în 1944, inspirându-i multe dintre creaţiile sale.”   Discreţia legăturii lor amoroase a fost dezvăluită de poetul însuşi:  „Că ne iubim, şi-o ştie lumea toată, / E-adevărat, dar cât ne vom iubi / Nici noi nu ştim, nici lumea nu va  şti  / Şi nu va şti-o poate niciodată”, într-o scrisoare adresată Cocinellei (Buburuză), „cum o alinta pe Roze”.

Ei, bine, scrisorile către Roze au fost aflate norocos de către regretatul anticar şi colecţionar de artă Dumitru Grumăzescu, care le-a cumpărat de la moştenitori şi apoi le-a predat Muzeului Naţional al Literaturii Române (MNLR) de la Iaşi.

Editate de MNLR în două ediţii, prima în 2018 şi a doua îmbogăţită, în 2020, cu mult după sfârşitul Claudiei şi a Mioarei Minulescu, Scrisorile către Roze nu pot aduce nicidecum vreo „atingere” personalităţii lui Ion Minulescu. Dimpotrivă, o întăresc!

Înainte de încheiere, găsesc de cuviinţă să fac cunoscută  cititorilor şi aprecierea critică  adusă operei minulesciene după un secol de la debutul Romanţelor pentru mai târziu, de către istoricul şi criticul literar Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, Ed. Minerva, 2008: „poetul Romanţelor pentru mai târziu are abilitatea de a trece în ochii miilor de nepoate ale Ziţei drept mesagerul unei arte sofisticate, culte, clasiciste (plină de alegorii care pretind răsfoirea dicţionarelor mitologice), dar întru totul noi şi la care doar aleşii (mai bine zis, alesele) aveau acces.”

Să salutăm, dară, înaltul omagiu adus lui Ion Minulescu la 145 de ani de la naştere.

Gata să pun punctul final,  printr-o fericită coincidenţă, desluşesc în auz, venite din camera de alături, versurile cantabile ale nemuritoarei sale Romanţei fără ecou , un imn al iubirii, păcii şi speranţei pentru viitorime, din care  prind să fredonez  în gând:

          Iubire, bibelou de porţelan,                 O, dacă ne iubeşti cu-adevărat,

          Obiect cu existenţă efemeră,               Aşteaptă-ne la fel încă un an.

          Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră             Un an măcar. Atât. Un singur an,

          Pe care te-am lăsat acum un an.           Iubire, bibelou de porţelan.

Nici că aş fi putut găsi o altă încheiere pentru eseul închinat lui Ion Minulescu, poetul „romanţelor pentru mai târziu” al generaţiei actuale, dar şi cel al viitorimii generaţiilor de iubitori ai poeziei sale.

Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

Mihai Caba: Ion Minulescu sau „Romanţe pentru … viitorime”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 ianuarie 2026