COMENTARII MIHAI EMINESCU

de Ecaterina Chifu

2025, ANUL OMGIAL EMINESCU
MIHAI EMINESCU,
GENIU UNIVERSAL

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care, prin menirea de geniu,  n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi.

Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scenă istoria poporului nostru.

Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind Ave Maria în literatura universală. Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor
de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale.

Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării. Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce învăluie fiinţa care a creat o operă nemuritoare.

Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă.

Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.

Eminescu va rămâne în conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.

Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu? Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele. Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine sau vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm și toate acţiunile puse în slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.

Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare Ce suflet trist…, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste.

Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri. În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte?

Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, ca suflet înzestrat cu puteri miraculoase, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit.

Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor”, să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor:/ În liniştea serii,/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării;/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin.” (Mai am un singur dor)

Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.

Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia Numai poetul. Iată versurile: „Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.” (Numai poetul)

Am publicat volumul lui Mihai Eminescu POEZII / POÉSIES (Editura Amanda Edit), realizând traducerea în franceză a celor mai cunoscute poezii de dragoste, unele devenind melodii renumite, pentru muzicalitatea versurilor care au imprimat şi muzicalitatea versiunii în limba franceză, pentru a pune în valoare profunzimea sentimentelor exprimate de poetul care susţine un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mişcare a fiinţei dragi, el fiind un poet al contemplaţiei, al meditaţiei, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii îndrăgite. Am adăugat acestei ediţii unele creaţii eminesciene în versuri populare şi câteva poezii care scot în evidenţă ideile sale artistice, etice şi filozofice. Volumul acesta se găsește on-line și poezia eminesciană ccirculă în toată lumea.

Am tradus separat poemul LUCEAFĂRUL, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea lui, în anul 1883, în revista Familia condusă de Iosif Vulcan. Poemul a fost publicat de Editura UZP în anul 2023 și de Editura pim în anul 2025, în ediție română-franceză.

Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că LLUCEAFĂRUL este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book, având 98 de catrene.

ARGUMENTE CA „LUCEAFĂRUL” SCRIS DE MIHAI EMINESCU SĂ INTRE ÎN PATRIMONIUL UNESCO

„Luceafărul” este o capodoperă a literaturii române și universale și merită să intre în patrimoniul mondial UNESCO, pentru bogăția ideilor, mesajul poetic și frumoasa realizare artistică.

Am tradus poemul „Luceafărul” în limbaa franceză, pentru a pune în evidență importanța acestei opere și a susține acest proiect.  Traducerea în franceză este reușită, are rimă, redă structura, conținutul ideatic și mesajul poemului ; muzicalitatea, frumusețea și armonia limbii franceze sporesc farmecul acestuia. Cartea publicată de Editura pim din Iași în 2025, are o excelentă realizare grafică, fiind ilustrată de renumitul grafician Mihai Cătrună. Această carte este o pledoarie ca „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO.  Iată argumentele:

„Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/ moarte, nemuritor/ muritor, terestru/ astral, clipă/ eternitate, întuneric/ lumină, vis/ realitate, iubire efemeră/ iubire eternă, om/ divinitate   etc.

Eminescu are meritul de a reda înaintea lui Einstein în acest poem, ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos (a se vedea descrierea zborului Luceafărului prin cosmos), realizând o formulă poetică a teoriei relativității.

Poemul îmbină toate elementele liricii eminesciene și universale: incompatibilitatea dintre ființele muritoare și elementele cosmice, eterne, aspirația spre iubire, imposibilitatea iubirii absolute, efemeritatea omului pe pământ, ideea eternității, destinul omului și puterile demiurgice, contrastul între terestru și astral, problema omului de geniu neînțeles de societate etc.

Despre poemul „Luceafărul” Eminescu a scris: „Aceasta e povestea. Iar ințelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.  El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Am făcut cerere ca această capodoperă a literaturii române să intre în patrimoniul UNESCO la Comisia UNESCO din România, la Comisia UNESCO din Parlamentul României, la Academia Română, la Uniunea Scriitorilor din România, așa cum a intrat și Miorița. (Balada este tradusă de mine în limba franceză și postată de revista on-line „Armonii Culturale”).

Așa cum a intrat în patrimoniul UNESCO „Valsul frumuseții” a lui Eugen Doga, noi, Românii, suntem datori să facem demersuri ca „Luceafărul” să intre în patrimoniul cultural al umanității.

Eminescu este creator al culturii române, creația sa aparține culturii universale.  El rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de poezie. Eminescu este dorul nostru de absolut, de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale.

Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.

Prof. Ecaterina Chifu, membră UZPRToate drepturile rezervate

ODĂ (în metru antic)

de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

ODĂ (în metru antic)

”Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” este cel mai copleșitor și mai emoționant vers din literatura română. El ne impresionează, pentru că nu redă doar o confesiune dureroasă a poetului, ci ne implică pe noi toți care trebuie să învățăm a muri în fiecare zi. În entuziasmul tinereții, uităm că există moartea, un sfârșit al existenței. Poetul, „pururi tânăr” cum a rămas în conștiința noastră, trăia fericit, cum afirmă „înconjurat în manta-mi”, acea mantie protectoare care îl purta în lumea frumuseții, a înaltelor idealuri, cu ochii visători, înălțați la „Steaua singurătății”. Era steaua ce-l făcea unic, departe de mulțime, de agitația lumii, fericit, retras în creația sa, în visurile ce îi înflăcărau sufletul. Dar, cum în lume există dualitate, locul fericirii este luat de suferință „dureros de dulce”(oxymoron, figură de stil ce asociază două elemente contranstante). Suferința o trăiește în profunzimea ființei sale, bând „voluptatea morții (oxymoron) neîndurătoare”. Durerea atinge paroxismul: „Focul a-l stinge nu pot/Cu toate apele mării”.

Mulți consideră ODĂ (în metru antic) un poem erotic. „metru antic” se referă la ritmicitatea poemului în stil classic, grec sau latin. Oda, conform definiției, are un caracter elogios/ laudativ, dar observăm conținutul poemului care contrastează cu specificul odei din literatură. Durerea ia proporții uriașe, poetul asemănându-se cu eroii antici Hercule și Nessus, cu trupurile arse de otravă, ca un foc puternic. Poetul dorește, se întreabă dacă din această extincție va renaște, asemenea păsării Phoenix, purificat, cu noi puteri creatoare. Mulți consideră că poezia este inspirată din propria biografie, când poetul a trecut printr-o criză sentimentală. Alții pun această criză morală pe implicarea socială a poetului care, prin Societatea „Carpați” milita să unească Ardealul cu Romănia, fapt ce i-a atras moartea spirituală și fizică, căci, din 1883, a devenit un poet interzis, blamat, condamnat la tăcere, la inactivitate, acoperit de rușinea de a nu mai fi el, din nemicnicia celor ce au dorit să fie considerat nebun, ca ideile sale, articolele să nu valoreze nimic. Distrugerea sa fizică și psihică a dus la moartea lui prematură. Ultima strofă este o reflecție filozofică, conformă gândirii sale. Își dorește să piardă orice legătură cu cea/cei care i-au provocat suferință („Piară ochii tulburători din cale-mi”), să devină indifferent, să se regăsească pe sine, să-și recapete seninnătate, liniștea, sfârșitul pământesc, să intre în Nirvana.

Fragment din cartea în curs de apariție POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI

Toate drepturile rezervate

Ecaterina Chifu, membră UZPR

MIHAI EMINESCU: GLOSSĂ

Glossă este considerată catehismul lui Eminescu, adică o creație ce oferă învățătură. Lecțiile de viață prezentate de poet sunt de actualitate, pun accent pe înțelepciunea oricărei ființe atrasă de mirajele existenței. Ideea lumii ca teatru este atât de bine ilustrată, precum și repetabilitatea faptelor, fenomenelor. Lecția de înțelepciune este impresionantă. Să-l prețuim pe cel mai mare poet român, Mihai Eminescu.

„Floare albastră” simbolizează iubirea în lirica mondială, Eminescu a dorit să pună în contrast lumea idealurilor înalte ale poetului și frumusețea unei iubiri de o uimitoare candoare.

ȘI DACĂ…(Interpretare personală de Ecaterina Chifu)

Mihai Eminescu și Veronica Micle au scris „cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română” (Elena Buică). Dovada o constituie toate poeziile de dragoste adresate unul altuia, poezii ce pot fi un minunat roman epistolar în care Eminescu își dezvăluie sufletul său vibrant, iubitor, îndrăgostit de ființa dragă, până la uitarea de sine și profunzimea sentimentelor Veronică Micle, muza sa. Ea dorea să publice un album cu poeziile amândurora, cu subtitlul „Ale dânsului pentru mine, ale mele pentru dânsul”. Era conștientă de marea valoare a acestei cărți prin care dorea să pună în lumina marea iubire, frumusețe și profunda sensiblitate a sufletelor celor doi poeți. Octav Minar a publicat volumul „Dragoste și poezie” cu acest subtitlul, selectând poezii de Eminescu și de Veronica Micle, dar nu știm dacă i-a respectat alegerile Veronicăi.

De aceea primul biograf al Veronică Micle. contemporan cu ea, Octav Minar s-a documentat și a susținut că nu s-a sinucis, căci avea acest proiect de realizat, ci, epuizată de nesomn după moartea lui Eminescu, din cauza căldurii excessive și a unui șoc emotional ea a suferit un accident cerebral la Văratec. Dar toți frustrați au blamat-o, au supus-o oprobiului public și au diminuat rolul Veronică Micle în creația lui Eminescu. Erau două ființe frumoase, înzestrate cu trăsături alese, cultură și sensibillitate.  Veronica Micle a fost primul critic al poeziilor lui Eminescu, ea a definit genialitatea sa:

„ Varful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge …
Lang-acest colos de piatra vezi tu cat de mica sunt –
Astfel tu ‘n a carui minte universul se rasfrange,
Al tau geniu peste veacuri ramane-va pe pamant.” (Veronica Micle  – „Poezii”)

Exemplificăm de ce considerăm poeziile de dragoste ale celor doi un adevărat roman epistolar, în care se confesau unul altuia prin titlurile poeziilor.

Mihai Eminescu: A frumuseții tale forme, Adio! Ah, mierea gurii tale, Alei mica, alei dragă, Apari să dai lumină! Atât de fragedă, Când însuși glasul, Când, Ce se-alegea de doi nebuni, iubito? Ce se-alegea de noi, a mea nebună? Ce șoptești atât de tainic? Cine ești? De câte ori, iubito? De ce în al meu suflet? De ce nu-mi vii? De ce să mori tu? De pe ochi ridici, De-aș muri ori de-ai muri, De-atâtea ori, De-or trece anii, Departe sunt de tine, Despărțire, Din cerurile albastre, Din nopatea, Din valurile vremii, Dorința,  Dormi! După ce atâta vreme, Eu număr, oh! plângând, Gândind la tine, În ochii tăi citisem, Mândro, mândro, Nu mă înțelegi, Odată te văzusem, O! de-ai ști cum șoapta ta divină, Pierdut în suferința…, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci, Renunțare, Replici, S-a dus amorul, Sara pe deal, Și dacă de cu ziuă…,Și dacă…

Veronica Micle:  Ah! Du-te! Ah! fugi! Ai plecat, Am plecat, Ar fi destul, Aș fi vrut să vii, Ca astăzi, Ce mi-a zdrobi suspinul, Când îmi plec, Când noaptea e adâncă, Ce n-ar da un mort din groapă, Cel din urmă vis, Gândul, De ce în al meu suflet…, De ce-ți mai numeri anii? De dorul tău, De pe țărmurile lumii, De pe un vârf, De-ai ști, De-aș putea, Dialog liric, Din puterea iubirii, Din sufletu-mi, Drag mi-ai fost, Fugi!  Glasul durerii, Iluziile mele, În cenușa,  În dorul meu, În zadar, La portretul unui poet, La un portret, Lacrimi și lacrimi, Lui X, Lumea mare, Luminează-n ceruri luna, M-am gâdit, Moarte fugi! Nu ești tu, O clipă de-ai amorțit, O moarte, Pasărea, Pe ceruri,  Pe al meu gând, Raze de lună, Rime la un amic,  S-a pus vălul, Să pot întinde mâna, Să știi că uriunde, Scrisoare, Și cum s-a stins,  Și dacă un dor, Și pulbere, țărână, Și te uresc, Și ura și iubirea, Singură, Singurul noroc, Șterge-ți lacrima! Știu că amorul tău, Tristă de ce-i… Uitare.

Pentru edificare, rugăm să citiți poeziile celor doi pe site: Poeții noștri.

Octav Minar a ales o altă ordine a poeziilor publicate la acel timp.

Poezia Și dacă…. se înscrie în acest dialog poetic între Eminescu și muza sa, Veronica Micle. Ea redă paralelismul/corespondența dintre mișcările din natură și trăirile poetului. Aceste mișcări se înscriu în cee ce consideră eminescologii „Cadrul poetic eminescian”. Acesta este universul liric, spațiul mirific ce dă farmec creațiilor sale.

Și dacă…  Cu acest Și narativ (nu copulativ, asociativ) începe povestea de iubire și ne transpune în lumea de frumusețe și iubire, o lume ce o căutăm mereu. El este urmat de conjuncția dacă ce introduce o condițională, pentru a marca interferența/interdependența între mișcările elementelor din natură și reacțiile din sufletul poetului. Evocarea ramurilor bătute de vânt, cutremurarea plopilor declanșează în sufletul poetului imaginea ființei iubite, în mișcare, apropiindu-se de el, ca și cum ar îndeplini o dorință arzătoare a poetului:

„Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.”

„Și-ncet să te apropii” este versul care confirmă ideea că poeziile erau adresate ființei dragi. „Și dacă….”  face parte din romanul epistolar care conturează drama intimă a poetului.

Strofa a doua  lărgește orizontul feeric, crează cadru natural în care luminile celeste și cele terestre converg, pentru a oferi poetului liniște, seninătate:

„Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.”

Rolul liniștitor al lacului este un balsam pentru un suflet îndurerat.

Strofa a treia este o mărturie emoționantă. Cu puține mijloace artistice, Eminescu spune atât de multe:

„Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.”

Alte mișcări din univers (mișcarea nourilor deși, apariția plenară a lunii) amplifică starea de fericire a poetului, căci acest univers poetic exista în planul amintirii și trăirea este mai intensă, cum spune Marcel Proust în romanul „În căutarea timpului pierdut”. În final, este o mărturisire fascinantă. Femeia iubită rămâne în sufletul poetului pentru todeauna. Astfel, iubirea lor se înscrie în ciclul iubirii eterne ce trece dincolo de timp și de spațiu.

Ecateirna Chifu, scriitoare și traducătoare, membră în UZPR

Din  cartea  POEȚII, FLĂCĂRI VII PE ALTARUL PATRIEI

Toate drepturile rezervate

by

Referinţă Bibliografică

COMENTARII MIHAI EMINESCU de Ecaterina Chifu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 ianuarie 2026