În vremuri ca acestea pe care le trăireşte omenirea, pe care le trăim noi în ultimele decenii când cei mai mulţi sunt robiţi valorilor materiale, alergând după bani, gândindu-se doar la confortul corpului fizic (hrană, plăceri) majoritatea uită de  firea noastră dumnezeiască, de partea  care hrăneşte spiritul. Pe bună dreptate se afirmă că o seceta spirituală bântuie lumea, altfel cum s-ar explica atâtea moduri aberante, deviaţii de la normalitate despre care auzim că se petrec zilnic, decât printr-o depărtare sau chiar lepădare de Dumnezeu?

Totodată – cum se întâmplă în perioadele de criză morală – sunt  din ce în ce mai mulţi cei care se află la polul opus,  cei care conştientizează această decădere, caută şi încearcă să se apropie de acea forţă a Universului care asigură ordinea cosmică împreună cu tot ce presupune viaţa pe pământ.

În acest context este uşor de înţeles că literatura religioasă, înafară de faptul că este mai mult decât necesară,  benefică, venind ca o binecuvântare prin harul celor înzestraţi cu sensibilitate – poeţii –  care în clipele de graţie (inspiraţie) reuşesc să redea în scrierile lor : idei, simţăminte şi stări care conduc la lărgirea câmpului metafizic de înţelegere, de decriptare a sufletului uman, trăiri în care se recunosc şi cititorii. Printre poeţii ultimelor două decenii, care pe lângă poezia aşa zis laică scrie şi poezie religioasă este şi poeta Daniela Popescu. Scrierile sale sunt ca un răspuns, ca mulţumire pentru ”talanţii” primiţi, aducând ofrandă cuvintele sale simple dar potrivite prin care evidenţiază iubirea necondiţionată, infinită a lui Dumnezeu – faţă de întreaga natură, inclusiv faţă de om, în această perioadă a domniei vremelnice a întunericului ca într-o eclipsă.

De altfel, titlul acestui volum la care mă refer este atât de sugestiv şi bine ales, „E(c)lipsa” scris cu tâlc, tocmai pentru a lăsa cititorului libertatea de interpretare după aspiraţiile şi gradul de cunoaştere al fiecăruia. Născută în România – ţară de vis înzestrată cu toate formele de relief „una din ţările binecuvîntate presărate de Domnul pe Pământ” cum spunea N. Bălcescu,  obligată să trăiască pe meleaguri depărtate, dar cu îngerii în suflet şi în gând, poeta se revigorează, prinde puteri noi, nebănuite, în ciuda vicisitudinilor vieţii: „Nu-mi pasă de viscol, de avalanşe de nea…/ Simt susur de ape şi cântec de îngeri/ Şi-nvăţ a străbate orice mare de plângeri//.” (Regenerare)

În partea a doua a acestui volum, intitulată simbolic „Singur cu Dumnezeu”, descoperim o suită a trăirilor creştine , uneori devastatoare – induse de încercările vieţii – alteori înălţătoare aşa cum vom vedea în cele ce urmează. De multe ori singură, meditând întocmai ca în Ecleziast  la efemeritatea şi deşertăciunea lumii,  ca un fulger îi vine în minte poetei, învăţătura lui Iisus – despre Iubire – singura  cale care  ”transcende universul”: „Nimic nu-i nou sub ceruri, când toate-s trecătoare,/ Nimic frumos prin sine, ori fără de valoare./ Nimic… şi, totuşi, transcende universul/ Iubirea, pentru care neputincios e versul.//” (Agape)

Iubirea necondiţionată, infinită a lui Dumnezeu  este arătată cu prisosinţă atunci când îngăduie ca  Fiul său, parte din Sfânta Treime,  să fie  lăsat supus sacrificiului suprem  – umilitoarea moarte prin răstignire – în deplină stare de cunoaştere a intenţiilor celor potrivnici. Poeta descrie plastic, în versuri emoţionante suferinţa interioară a lui Iisus în seara arestării, când în loc să se roage, apostolii dorm îmtre măslini, în grădina Ghetsimani – sugerând somnul în care zace omenirea, în timp ce Rabi – care avea să moară ca un răscumpărător şi pentru cei care nu erau născuţi atunci, adică şi pentru noi, cei de azi şi de mâine,- se ruga cu lacrimi, aşa cum ar trebui să ne rugăm şi noi ca rugăciunea să fie auzită de Dumnezeu: „Colo, departe, între măslini,/ Te-ai prăbuşit zdrobit, plângând./ Te auzeam Tatălui cerând/ Sufletul meu de peste ani.// Acolo, jos, sudori de sânge,/ În ruga-Ţi pentru mine-au curs…/ Şi-atâta pentru mine-ai plâns/ Cum numai Tu ştiai a plânge//. (Taina rugăciunii)

Acum, după două mii de ani poeta îndeamnă la conştientizarea făptelor noastre reprobabile, neplăcute lui Dumnezeu, similare ca greutate a păcatului cu ceea ce au făcut contemporanii lui Iisus. Sunt unii care se întreabă azi: dar ce am făcut? L-am chinuit sau omorât eu pe Iisus? Nu! Dar ai indus suferinţă semenilor, ai furat, ai minţit, ai depus mărturie mincinoasă, ai scris (despre) sau ai făptuit lucruri potrivnice învăţăturilor sacre ale oricăreia dintre religiile de pe pământ, în cazul nostru cea creştină: „De câte ori oţet şi fiere I-ai dat şi tu să bea,/ Tu, fariseu al slovei, ce nu mai ştii să ierţi?/ Şi câte cuie, oare, în crucea Lui bătut-ai,/ Tu, cel ce azi te lauzi că Numele i-l porţi?//” (Te întrebi ades de ce)

Pentru cei care întâlnindu-L pe Iisus – asemeni poetei – I-au deschis uşa inimii lor, nemaifiind niciodată singuri, prietenia, tovărăşia cu  Dumnezeu reprezintă izvorul, sursa puterii lor de a rezista într-o lume confuză: „De-atunci, din ziua-n care Te-am întâlnit pe drum,/ Au renăscut în mine şi doruri, şi speranţe,/ Căci mi-ai turnat în suflet, atunci ca şi acum,/ Parfumul de putere şi veşnică viaţă//.” (Când Te-am văzut pe drum)

După numeroase mărturii privitoare la momentul intrării lui Iisus în viaţa semenilor noştri, au fost identificate  numeroase situaţii,  diferite: de la cea de bucurie extremă, revelatoare, până la cele de impas, de izolare forţată – cum sunt închisorile – de pierdere, de despărţire de o  persoană dragă, când apare sentimentul acut de frustrare,  de lipsă  (eclipsă), de singurătate în doi sau între milioane de oameni. Iată cum redă poeta Daniela Popescu acest moment: „Mi-ai auzit mersul stingher/ şi mi-ai dat, Doamne, toiag de măslin,/ să pot măsura iubirea în calea spre cer,/ s-ascund în speranţă gândul senin//.” (Ai venit, Doamne!)

Dumnezeu vine în viaţa ta aducând cu sine Iubirea  care este suflul vieţii, temă la care poeta revine în nenumărate rânduri.  Este ştiut că ea se manifestă sub diferite forme: dragoste, caritate, compasiune, iubirea între îndrăgostiţi,  între soţi, fraţi, etc . Cum este iubirea necondiţionată a omului? Răspunsul este simplu: dăruieşte fără să aştepţi nimic în schimb: „Ea ştie doar verbe surori cu ofer/ Când bate la porţi închise, străine/”. (Iubirea)

Se întâmplă uneori chiar celor credincioşi, să cadă în stări depresive, care permit întâmplătilor nedorite din trecut să revină uneori obsesiv, să ocupe locul gândurilor senine, să tulbure chiar legătura cu divinitatea. Lipsa voinţei şi a puterii de iertare ar fi una din cauzele care te ţin legat de persoanele cu încărcătură energetică negativă  cu care ai venit în contact. Una din căile  de ieşire din aceste stări este rugăciunea. Poezia ca o rugăciune, este adevărata poezie care ajunge deopotrivă la urechile oamenilor şi a lui Dumnezeu ca în poemele: „Dar, mai ales, învaţă-mă ce să uit/ Spre a putea păşi înainte./ Mi-e frică, Doamne, de hăul din mine./ Te rog, pune crucea Ta punte/ Să pot schimba acest abis/ În pajişti pline se surâs/.” (Învaţă-mă, Doamne!)

Ajută-mă, azi, Doamne, încă un ceas/ Să stau cu Tine în grădina cu crini!/” (Ajută-mă, Doamne)

Îţi mulţumesc, Isuse, că am putut să plâng,/ Că am putut să-Ţi cânt cu lacrimile-n gene!/” (Rugăciune).

Inspirată din învăţătura Psalmilor biblici, care răspund întrebării: cine este Împăratul veşniciei, poeta încheie plină de încredere, cu putere interioară de neclintit, mărturisind – fără să ţină ascuns doar pentru sine –  ci ca într-o spovedanie,  dar nu doar faţă de preot ci face public Crezul său de creştină: „Împăratul veşniciei, Domnul, e tăria mea,/ Stânca mea de adăpost. Iar când valul încercării/ Mă loveşte fără milă şi-mi sfărâmă inima,/ Atunci Domnul îmi întinde, blând, toiagul îndurării,/ Nicidecum să nu mă clatin, ci să pot mai sus urca./” (Împăratul veşniciei)

Aceste versuri ne trimit şă ne amintim  totodată şi de spusele lui Iisus , care îndeamnă la recunoaşterea pe faţă a faptului că suntem adepţii Săi, ai Dumnezeului adevărat :” cine  se va ruşina de Mine, mă voi ruşina şi Eu de El în faţa Tatălui Meu!”

Consider că prin volumul E(c)lipsa poeta Daniela Popescu a pus o piatră în pavajul de intrare demnă nu numai în literatura română ci şi pe calea mântuirii.

Elena ARMENESCU

25/26 iunie 2015   

Bucureşti      

by

Referinţă Bibliografică

Elena ARMENESCU: ECLIPSA – CA O PROMISIUNE A INSTALĂRII IMPERIULUI LUMINII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 iulie 2015