ELENA VIDONI
BONANZA – o lume fascinantă
Am lecturat dintr-o răsuflare romanul BONANZA, al prestigioasei prozatoare Mirela-Ioana Dorcescu. Impresiile sunt uluitoare, dominate de sentimente intense. Scriitoarea își deschide cu acuratețe absidele inimii, lăsând loc propriilor trăiri care frapează prin realism și sinceritate. Dragostea pentru soțul ei Teodoru este centrul universului Arinei. Acest univers integrează și plaiurile strămoșești de care naratoarea-personaj se simte legată prin firul genezei. Între cele două personaje care patronează centrul epic al romanului, reprezentând fericit diada masculin-feminin, există o iubire dusă dincolo de timp și spațiu, scrisă de destin. Fidelitatea cu care Arina nuanțează fiecare clipă petrecută lângă persoana iubită mă duce cu gândul la iubirea eternă, aceea care nu moare niciodată, ci doar trece în alt plan material, atingând sacralitatea.
Scrierea doamnei Mirela-Ioana Dorcescu este caldă și fluidă, o cascadă de întâmplări și evocări, ce întrețin curiozitatea cititorului de-a lungul întregii narațiuni. Romanul BONANZA este o poveste de viață, cea a protagoniștilor, este jurnalul ce va așeza sub pecetea sa întâmplările relatate, care vor deveni, fără îndoială, document și amintiri de neprețuit.
Acțiunea romanului se desfășoară într-un spațiu limitat, condiționat de vârsta și de deciziile prudente ale eroilor ce țin seama de vulnerabilitățile lor, alegând să fie foarte prudenți, să nu se expună unor riscuri prea mari. Numărul mic de episoade relatate este compensat de profunzimea și complexitatea personajelor ce evoluează de la început la sfârșit sub ochii noștri: Arina și Teodoru. Fiindcă Teodoru nu se mai poate deplasa ca altădată, Arina caută soluția să iasă împreună în oraș, să facă un drum până la râul aflat la doi kilometri. E vorba de râul Bega, în care Teodoru înota și pescuia odinioară, dar care, în condițiile actuale, devenise inaccesibil. Ea insistă să achiziționeze un fotoliu rulant, pentru a putea savura în continuare și viața în aer liber, sub cerul senin și însorit al Timișoarei, proiectând o plimbare de vis pe malul Begăi. La început, Teodoru privește cu reticență inițiativa Arinei, dar până la urmă se lasă convins, gândindu-se la cât de mult își dorește ea o asemenea experiență. Apoi, realizează ce schimbare extraordinară aduce fotoliul rulant în viața lor, ce alte perspective le oferă: „ – Ah, ce fericire!, nu se compară aerul acesta cu cel din casă, oricât de mult ai aerisi. E atât de bine! afirmă Teodoru”. La fel gândea și Arina, bucurându-se că, după atâtea amânări, a apucat și ziua când să iasă din casă cu Teodoru și să se îndepărteze de cartierul Dacia spre locuri de mult nevizitate. Opririle la Catedrală și pe malul râului sunt un triumf. Ceea ce, cu câțiva ani în urmă, constituia un fapt banal, este privit acum ca o revenire la viață. Imposibilul devine posibil. Felul în care Teodoru privește din nou biserica mult iubită, de care îi fusese cu adevărat dor, nu are cum să nu miște sufletul cititorului.
Un alt aspect impresionant este modul subtil în care autoarea a reușit să creeze o legătură de netăgăduit între trecut și prezent, între lumea citadină și cea rurală. Satele Carani și Stroiești se intersectează, în povestiri memorabile, cu Timișoara, orașul lor adoptiv, al cărui cetățean de onoare este Teodoru, din 2014. Ei iubesc Timișoara, dar sunt tentați să o părăsească, pentru o existență mai liniștită. Aleg Caraniul, satul natal al Arinei, unde găsesc o „căsuță pe pământ”, situată între Gară și Biserică.
Pierderea mamei Arinei aduce încă o notă de tristețe romanului. Este recurent adusă în memorie figura scumpă a mamei dragi, care nu se mai află alături de ei, așa cum se obișnuiseră să o știe. Oricât de firești ar fi la o anumită vârstă, asemenea despărțiri sunt răscolitoare.
Iubirea celor două personaje, Arina și soțul Teodoru, este o dragoste unică, ajunsă la maturitatea senectuții, dacă îmi este permis să spun așa. Dragostea lor e întărită de faptul că își petrec anii dinspre apusul vieții, cu ferma convingere că nu ar fi devenit niciodată un întreg, dacă soarta nu i-ar fi făcut să se regăsească, într-un mod atât de minunat. Arina devine îngerul păzitor, la propriu, al operelor marelui scriitor Teodoru. Se ocupă și de publicarea și de exegeza cărților lui, așezându-le cu grijă în Panteonul creației românești.
În roman se perindă și imagini importante din istoria orașului de pe Bega, găsim pagini ce evocă deruta și greșelile de după recenta Revoluție, dar și schimbările intempestive din lumea cultural-artistică. Teodoru îi povestește Ancuței, verișoara Arinei de la Iași, care i-a vizitat pentru o săptămână, cum a văzut, de la etaj, din sediul revistei „Orizont”, doi bărbați răsturnând jos în curte, din două roabe pline, arhiva ce aparținuse cândva Editurii Facla, devenită, după Revoluție, Editura de Vest. Ca redactor-șef și, apoi, director, Teodoru se îngrijise foarte serios de aceasta, adunase acolo nu numai manuscrise și acte, ci și corespondențe cu marii scriitori din țară și străinătate – Marin Preda, Marin Sorescu, Ion Gheție, Solomon Marcus și o seamă de scriitori francezi contemporani… De toate s-a ales ,,praful și pulberea”, cum atât de dureros a concluzionat. La fel s-a întâmplat și cu clădirea Poligrafiei, cu Centrul de librării, cu care a colaborat asiduu. ,,Ce spectacol sinistru este viața!” – reflecție în prelungirea dictonului roman Sic transit gloria mundi!…
Revin la personajele marcante ale romanului. Fericirea Arinei este umbrită uneori de prezența fantomatică a Margăi, fosta soție a lui Teodoru, care a murit în urmă cu peste un deceniu. Aceasta pare că o privește pe Arina din toate locurile unde este așezat portretul ei, la care Teodoru nu renunțase, având în vedere că el este un caracter nobil și că păstra aceste amintiri din respect pentru ce au trăit împreună, chiar dacă acum marea lui iubire este Arina. Și ea îl iubește necondiționat, este în stare să sacrifice orice pentru ,,Poetul ei”, cum îl alintă deseori. Dar, ca și cum tulburarea adusă de Marga, chiar și în vis, nu ar fi îndeajuns, apare de nicăieri o misterioasă balerină, din cauza căreia, după cum mărturisește chiar naratoarea, cuplul de scriitori nu ezită să se refugieze la Carani, să fugă de „fantomele trecutului”. Arina a încercat, precum orice femeie lezată și, de ce nu? – amenințată, când vine vorba de iubirea vieții ei, să afle tot ce se poate despre așa-zisa intrusă. Dar Teodoru se eschivează și nu îi dă niciun răspuns. Motiv pentru care ea abandonează căutările, respectându-i dorința de a nu o face părtașă la „zăpezile lui de altădată”. Personajele feminine din mediul citadin au enigmele lor: Marga, balerina, Ancuța. Nu aveau cum să lipsească din această complexă scriere personaje din lumea satului. Ne rețin atenția mai cu seamă cele care fac parte din familia și dintre apropiații lui Teodoru, și anume mama, tatăl, Moș Cicuță, unchiul Mitu și dascălul Giurică, primul mentor al scriitorului. Din familia Arinei, o figură cu matr prestanță este fostul mitropolit al Banatului Vasile Lăzărescu, ctitorul Catedralei, amintit cu respectul cuvenit în roman.
În cariera universitară a Arinei apar niște neplăceri. Protagonista pierde un curs de Semiotică la Universitate, dar Teodoru îi este aproape, liniștind-o: ,,N-o să se întâmple nimic fără Semiotică. E asta cea mai mare pierdere a ta?”
Când Arina se confruntă cu o problemă de sănătate, cu o măruntă erupție cutanată, după ce făcuse cu opt ani în urmă un cancer de piele, tratat cu succes, Teodoru este mai mult decât grijuliu și atent cu ea. În toate împrejurările, se dovedește protector și tandru.
Casa visurilor din Carani, îndelung căutata ,,casă pe pământ”, dobândește concretețe. Acolo trăiesc împreună starea sufletească exprimată de bonanza: „Bonanza, îmi șoptește Teodoru. Acesta-i cuvântul cel mai potrivit pentru ceea ce trăim noi acum: bonanza…” Spre BONANZA duc toate cărările romanului.
Nu îmi doresc să devoalez mai multe din această carte de excepție, las cititorului nobila îndeletnicire a cititului. Lectură plăcută, întru bucuria sufletului!
ELENA VIDONI
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..