Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » PERSONALITĂȚI » Emil Botta sau gestica emoțiilor

Emil Botta sau gestica emoțiilor

„Eu cred în elocința tăcerii, poate din spaima că greșesc rostind cuvintele, că provoc realități nefericite rostind cuvinte. Eu cred în magia cuvântului și aproape mi-e frică de cuvinte, de aceea să nu vă mire că vorbesc cu ezitări, că mă apropii cu prudență, cu precauție aș spune de cuvânt, care este un lucru foarte fragil. Adesea îmi este aproape frică de cuvinte, fie cât de incantatorii, foarte adesea iubesc tăcerea și cred în tăcere și în elocința tăcerii.”
Și, în această discretă construcție a tăcerii, cu o singură fereastră spre lume stătea el, poetul temerilor dezvăluite, al frământărilor chinuitoare. Emil Botta, un nor neliniștit pe fruntea cerului, o cadență de vals într-o mare de ritmuri zgomotoase și obositoare. El este poetul care adună civilizații și culturi în versuri de o profunzime filozofică surprinzătoare, care contrastează într-o oarecare măsură cu profesia de bază, actoria, permanenta repetiție în căutarea perfectei interpretări a lumii. El reușește admirabil să o redea publicului din sala teatrului și o recompune cu atenție încifrând emoții și temeri în tulburătoare metafore: „Stele ascunse în telescop,/ întorceți-vă-n cer./ Douăzeci de ani astronomul miop/ o să vă caute ca pe mioare un oier.// Priviri, la matcă vă-nturnați/ ca ploaia, ca izvoarele./ Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați/ luna și soarele.// Melci, reintrați în cocioabe,/ cenușă, revino în focuri și-n vetre,/ copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,/ și voi, oameni, în pietre.” (Fantasmagoria, din vol. Întunecatul April, 1937)
Însuși el, poetul și actorul Emil Botta este vizibil altul în vers și pe scena teatrului, în comparație cu actorul social, pionul lumii fragile. Atitudinea lui se modifică odată cu schimbarea mediului în care se manifestă. Spațiul artei pare un loc al evadării, unde poetul și actorul se întâlnesc pentru a construi ceea ce lumea nu poate decât admira și aprecia. El pare că se refugiază în roluri și în versuri și pentru a se reconstrui pe sine, într-o lume aparte, misterioasă, personală care se intersectează cu lumea reală doar pe teritoriul neutru al teatrului și al cărții. Apoi, la finalul exercițiului de admirație, fiecare merge pe drumul lui, mai puțin el, poetul, actorul, care, însoțit de constrictoarele temeri și umbre, continuă să exerseze pentru a deveni cea mai bună variantă a propriei existențe: „O arteră,/ un aerian bulevard./ Și la nr. 52/ sorb din cupa vieții și eu,/ necruțat de ani, de spate adus,/ sorb rar și visez/ și sunt altundeva,/ la polul opus./ Și visez Utopia/ și alte himerice./ Și parcă prind grai/ pereții smintiți,/ vedenii colerice./ Și, pierdut în oglindă,/ mă înfioară/ ochii pe care-i zăresc:/ egalii cu zero,/ altădată albaștri,/ se făcură pe dată ca iadul./ Și văd creieri de munte/ și urcușul e greu,/ sunt un trist alpinist,/ Sisif sunt, al moliilor./ Și cad și recad,/ un munte suind.” (Egalii cu zero, din vol. Un dor fără sațiu, 1976).
Personalitatea omului Emil Botta nu se poate confunda cu personalitatea manifestată în profesie și nici cu aceea care ne apare în construcțiile lirice. El este visătorul care pășește timid pe trotuarul orașului trecând printre oameni ca norii parcă evadați pe cerul diurn, însă, fără a se confunda în vreun fel cu acesta. Este simplul și aparent rătăcitul om de pe Bdul Carol I, vecinul discret, aproape inexistent de la apartamentul nr 52, de unde nu se aude niciodată nimeni și nimic. Noi știm că acolo era el, „un pat de o singură persoană cu o ladă în care intrau foarte multe cărți, un birou cu multe sertare(…), un dulap mic cu două uși în care se găseau hainele – două cămăși, un palton, o pereche de pantofi, o pereche de sandale, un costum de haine bleumarin și cam atât – și o mică oglindă cu o maramă albă, tot de dimensiuni mici. În sobă își făcea cafeaua într-un ibric. Existau încă două măsuțe, una mică pentru telefon și alta cu un mic raft dedesubt unde își ținea manuscrise și hârtii.” (Ioana Diaconescu în emisiunea tv Rezistența prin cultură).
Dincolo de gestica emoțiilor sale vizibile în interviurile pentru televiziune, de pasul ce-l duce de acasă spre clădirea teatrului, un pas ușor legănat și subtil săltăreț ca al copilului bucuros de întâlnirea cu jocul, dincolo de blândețea glasului șoptit și a neliniștii brațelor care șovăiesc a arăta cerul ca destinație finală se află cuvântul ales cu grijă ca nu cumva, din greșeală să „provoace realități nefericite”.

material semnat de Gabriel Dragnea



Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.