Își iubește profesia ca pe florile cerului răsărite pe mare…, își iubește profesia ca pe stelele pământului înflorite-n roua norilor…! Ea este Liliana Năforniță, kinetoterapeut, Spitalul Județean de Urgență Bacău.
Am ieșit din răscrucea cărărilor a două veacuri și două milenii, unele lăsând istoriei și miturilor făgașurile lor, celelalte pășind pe tărâmul timpului contemporan. Pentru mine călătoria mai departe putea să nu mai fie, căci realitatea nu ține pasul cu viața și vine o zi când lumea aceasta pentru fiecare dintre noi devine irealitate în act. Dacă viața nu poate fi mai înainte de a fi fost nu mai poate continua nici mai târziu de a nu mai fi…!
Atunci, în noaptea aceea ce putea fi ultima a mea, în ce mă privește, un brutal accident vascular ce-a pierdut totuși lupta de față cu forța și voința mea de a dejuca planurile morții mi-a deschis drumul spre o neașteptată întâlnire cu un om prea bun, un om prea blând, un om prea frumos, un specialist medical prea profesionist: Liliana Năforniță, kinetoterapeut – sub privirea ei de cer și-n brațele-i cu care mă sprijinea să-mi redobândesc mobilitatea, m-am renăscut, am luat de la început o viață nouă.
Cu ea am reînvățat să mă ridic la marginea patului, cu ea am reînvățat să pășesc, cu ea am reînvățat să vărs lacrimi, cu ea am reînvățat să zâmbesc, cu ea m-am reînălțat de la primul mers al omului, târâșul, la mersul aproape normal, pe picioare…! Cu ea am reînvățat să respir…, cu ea am reînvățat totul…!
Într-o noapte grea și lugubră viața pentru mine a reînceput după ce, răstignit pe o targă de salvare m-am nimerit într-o lume cu umbre și confuzii, mi-am dat seama că nu pot sta pe picioare, că sunt amorțit, că vorba nu mi se leagă, că ochii se scaldă în ceață, mă duceam undeva, nu știu unde, nu știu de ce, nu știu până când, mă duceam fără să merg, mă ridicam scufundându-mă, băteam în poarta morții, se lăsa întunericul, totul părea că ia sfârșit.
Dar într-o disperată alergare contra timp, am fost salvat. Moartea a încremenit, eu am continuat. Apoi au început din partea mea răbdarea, voința, speranța și din partea kinetoterapeutei Liliana Năforniță un program ca un maraton în cursă cu mine însumi, pentru recuperare.
Aproape am biruit…! Din ce în ce este tot mai bine. Nu mai am mult, nu mai am puțin de mers, dar linia de sosire pentru învingători va fi și a mea…!
Mulțumesc, Liliana. Să iubesc nu a trebuit să reînvăț, căci nu uitasem. Doar că eram atât de trist și de chinuit și doar că de atunci am învățat să aleg cu inima în ceasul greu pe cine să iubesc. Și pentru ce și cui să zidesc în mine o biserică a recunoștinței.
Mulțumesc, Liliana, te am în minte și suflet ca pe o priveliște cu râuri de peruzea, ai țărmurit cu inima mea un izvor de dor, mi-ai înflorit în conștiință flăcări de jad, ca frunzele pădurii, mi-ai preschimbat graiul în chemări, ochii în așteptări, gândul în taine…!
Acum parcă m-aș uita ca-ntr-o poezie în amintirile zilelor acelora în care trăgeam de mine însumi ca de umbra mea, în fiecare secundă de viață văd, simt, trăiesc secole de bunătate umană și iubire neîncetată…! Deși, uitându-mă prin norocul meu zăresc și clipe spre adio…!
Crud de adevărat: toate fărâmele de viață ale fiecăruia dintre noi sunt înghițite lacom de veșnicia unui singur adio…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..