Eu nu doar sunt,
Chiar am şi fost –
Nu doar în joacă,
Ci cu rost.
Bunicul nu mai este,
Dar eram în el
Celulă, zis,
Ori un genom –
Cuvinte plăsmuite-n om.
Doar trebuia să fie tata,
Şi-apoi, şi fiul,
Cel ce sunt, şi-am fost –
Şi gata,
Ajuns-a pân’ la mine roata.
Trecutul naşte-n el prezentul
Şi-apoi, prin el,
Şi forma de “va fi”;
Deja eu am pornit
Spre acea zi,
Numită viitorul,
Anume cel ce cheamă viul
Din suflarea Cerului –
Izvorul.
Nepoatele mi-s chezăşie,
Că eu în spirit,
Ba şi-n trup,
Nu voi muri,
Căci curg
(Odat’ cu timpul)
În conjugarea verbului “a fi”.
Gheorghe Parlea
by
Mă bucur să salut pe unde de Culturale Armonii prezența distinsului și dragului OM și Prieten, d-l Gheorghe Pârlea, ce nu uită a conjuga verbul a fi dincolo de trecerea timpului…Cu Stimă și Aleasă Prietenie…mă înclin…Pop Stelu!
E o onoare, dincolo de încântare, să primesc – eu, neînsemnatul ucenic – un aşa omagiu de la un autentic meşter al cuvântului-metaforă. Mulţumiri reverenţioase, stimate Dle Pop Stelu! (Gh. Pârlea)