EUGEN DORCESCU

LIRISMUL ÎNȚELEPCIUNII

Arhitema cărții de poezie Poeme dinspre înserare, publicată recent de Ion Marin Almăjan la Editura timișoreană David Press Print, este Înțelepciunea. Percepută aceasta nu doar ca un dat biografic, apanaj al maturității târzii, cât, mai cu seamă, ca atitudine perenă, ca perspectivă atemporală, ca fel de a fi în lume și în scris, cumul de energii intelectuale, afective și imaginative, îndreptate, oriunde și oricând, de o anume instanță creatoare, asupra realității lăuntrice și exterioare.

În cazul de față, spre exemplu, lectura delectivă sau specializată a textului poetic, a discursului, încărcat, saturat de lirism, nu înregistrează nicio abatere de la cumpătare, bun gust și bun simț, nicio stridență semantică ori stilistică, nicio alunecare spre indiscreții intimiste, nicio pornire spre jelanie sau spre cârteli și insinuări veninoase. Temele și motivele, grave, de altfel, decurgând din trăirea afectiv-emoțională, dar și reflexivă, a senectuții, sunt abordate cu decență și măsură, cu o stranie și dureroasă seninătate, cu o ancestrală împăcare, ceea ce, departe de a le diminua dramatismul, îl accentuează, înnobilându-l totodată: „Eu nu sunt Dumnezeu să spun Fiat Lux/ și să se facă lumină./ Bolnav de viață, bâjbâi în căutarea Luminii./ Sfânta lumină a începutului./ Lumina care mi-a călăuzit pașii și mi-a deschis ochii/ Spre altă lumină, a Slovei…” (p. 13).

Amintirea locurilor natale, a părinților, a semenilor înrudiți sau doar cunoscuți cândva, peisajul, natural sau cel comunitar, deloc idealizate, deloc idilice, deloc înfățișate, neapărat, ca tărâmuri ale unei fericiri edenice, tot acest univers, situat într-un timp și într-un spațiu ale memoriei afective, impresionează și se impune prin autenticitate, prin vigoare nativă, prin statutul de făptură a lui Dumnezeu, străină de orice deformare ideologică:

„Pe Valea Morii, se aude șopotul râului/ spunând un cântec de leagăn stelelor./ Pe Valea Morii, se adună la șezătoare/ spiritele moșilor-moșilor mei/ venite din cealaltă lume să macine/ boabele tristeții și necazurile celor de astăzi./ Pe Valea Morii, ciovicile cobesc a moarte./ Pe Valea Morii, râul copil sare din piatră-n piatră/ alergând spre apele mari și adânci ale Dunării,/ neștiind că acestea îl vor înghiți…” (p. 17).

Să se observe sugestia thanatică din ultimul vers citat, memento mori discret, element de autopropulsare (cu tentă confesivă) de-a lungul întregului volum și inițiat în poemul Om (p. 7):

„… lăsându-mă surd și orb/ În negura fără margini și fără speranță”.

Aceste două stihuri sunt, în abordarea mea, singurul enunț integral pesimist din carte, întrucât numai aici poetul nu întrevede nicio salvare pentru suflet.

În rest, dialogul interior nu duce niciodată întristarea dincolo de „dilemă”:

„Cade întunericul?/ Biruie lumina?” (p. 23)

se întreabă autorul, în poemul chiar așa intitulat (Dilemă, p. 23), fără a îndrăzni, însă, un răspuns, oricât de vag și de ezitant, fiindcă, în misterul absolut al lumii, nici nu pot exista răspunsuri la întrebările ultime, ceea ce hrănește, pe de o parte, neliniștea, căutările în plan literar ale eului creator, iar pe de alta, stârnește curiozitatea exegezei.

Clocotul rămâne în adânc, în subtext. Acolo se află substanța grea a thanatofobiei și a thanatofiliei, angoasa în fața tăcerii divine, credința, nădejdea și dragostea:

„Eu nu m-am luptat cu îngerul,/ m-am luptat cu vicleana îndoială,/ ce se furișează tăcut și-ți pândește sufletul/ șoptindu-ți fierbinte la ureche:/ Nu crede!…” (p. 29).

Cosmoidul poetic are, în consecință, o foarte interesantă arhitectură, pe care cercetarea atentă o poate sintetiza cu mulțumitoare precizie.

Cât privește orizontul mundan, viețuirea empirică, diurnă, vom observa că bolta acestora, maximul lor elan vital sunt comunicate în Iubire (1), poem ce poartă dedicația: soției mele Mihaela:

„Ți-am sărutat călcâiul/ Și s-a deschis o roză./ Ți-am sărutat genunchiul/ Și-au înflorit tulipanii./ Ți-am sărutat inima/ Și Dumnezeu a lăcrimat./ Ți-am sărutat ochii/ Și-am orbit din dragoste pentru tine./ Acum mă porți de mână/ Prin anii târzii ai vieții noastre./ Te urmez cu credință și cu/ Nețărmurită iubire spre moarte” (p. 31).

Este consemnat, în aceste stihuri limpezi și încrezătoare, suportul vizibil, sensibil, al eului liric, mai exact: creșterea, avântul, înflorirea și întomnarea sa, în preajma și sub purtarea de grijă a femeii iubite (în contrast semnificativ cu misoginismul din Prima zestre, p. 5: „Din curiozitatea femeii ne-am născut noi, oamenii/ Purtând în noi, încă de la naștere, felonia Evei”).

Apoi, sub același orizont mundan, lumesc, ni se vorbește despre suportul inteligibil al individului, despre rădăcinile sale, în poemul, nu mai puțin memorabil, Țăranii, dedicat: Bunicilor mei Călin și Sofia, țărani din Dalboșețul Almăjului:

„Știau când răsare soarele,/ se închinau la ivirea lui,/ rugându-l să le binecuvânteze țarina./ Știau când asfințește soarele,/ îi criceau să vină voios și a doua zi./ Știau când crește iarba, frunza fagului/ și când dă floarea băgrinului./ Știau când să bage plugul în brazdă/ și când să înțărce mieii./ Știau din ce parte vin ploile,/ Știau cum să scoată fătul din marve/ Și la nevoie chiar și din femeie./ Știau că totul are un capăt,/ nimeni nu trăiește veșnic,/ nici omul, nici păsările, nici Pământul./ Totul se storăște, când îi vine vremea./ Și-au pregătit în pod sicriul și crucea,/ în ladă de zestre poalele de moarte./ Pentru ultima nuntă,/ cu pământul” (p. 51-52).

Un asemenea stoicism, rustic, anistoric, asigurându-i persoanei întreaga tărie interioară de care are trebuință spre a străbate, fără crize, fără isterie, fără lamentări, fără disperare, drumul de la naștere la moarte, se deschide, firesc și necesar, spre orizontul metafizic al existenței.

Zborul, exuberanța din Iubire (1), liniștea și temeinicia din Țăranii își adaugă, în alcătuirea acestui volum, cutremurul mistic din Potopul, poem inspirat, incitant, tenebros și intens luminos deopotrivă, sfidând conceptele și stingherind analiza:

„Ca o revărsare de ape/ Mi-ai inundat sufletul, trupul, mintea/ Și te-ai reîntors în matca ta liniștită./ Când eram doar noi între ape și cer,/ Simțeam cum mă reîntregesc în pământ,/ Pământul pe care nu-l mai simțeam sub picioare./ Și nici aripi de înger nu aveam/ Pe când tu îmi tot trimiteai curcubeie./ Dragostea ta revărsată, ucigătoare,/ Care a pustiit totul în cale/ Și care atât m-a înspăimântat/ A lăsat în urmă mâlu-i roditor/ Și mai mult ca Noe/ Am iubit acest Potop./ Și nu m-a înfrânt fulgerul/ Nici lumina ca un bisturiu/ Ci mai degrabă raza blândei luni/ Și șoaptele tale de dragoste/ Și neputința mea de a deveni muritor” (p. 53).

Din acest „mâl roditor” au răsărit, au crescut, s-au înălțat, au înflorit și au rodit, decenii multe, arborii trudei artistice a lui Ion Marin Almăjan: proză și poezie.

Am evidențiat, în acest succint comentariu, câteva doar, esențiale, însă, dintre liniile de forță ale prezentei cărți: zborul celest al Iubirii, reazemul neclintit al celor de dinainte, fiorul indicibil al prezenței divine.

Din tensiunea formă-substanță se naște mesajul existențial și estetic, învăluitor, dens, polisemantic: un fluviu neguros, cu o curgere egală, din zare în zare. Și cu trei denivelări, cu trei salturi ale eului, ale sufletului. Două mundane, ținând de eul social, unul metafizic, ținând de eul duhovnicesc, singur în fața Creatorului.

Și iată, ca o încununare, clipa extazului, uitarea oricăror încordări, bucuria fără cusur și fără margini a trăirii în lumea creată și vegheată de Iah Elohim:

„Seara stinsă și-ngropată/ Undeva, adânc, în vale,/ Cerbi de fum, cățui de rouă/ O păzesc cum se cuvine./ Dar năframa unei pajiști/ Se deschide Slavei Tale/ Și măicuțele nu-s oameni,/ Ci-s în stupul Tău albine.// Strâng acolo sfânt nectar/ Și au ceară coaptă-n glas,/ Mierea altei lumi s-o fiarbă,/ Doamne, mâine, pentru Tine./ În Potirul cel de jertfă,/ La al liturghiei ceas,/ Maicile ce nu-s făpturi,/ Ci-s în stupul Tău albine” (Vecernie, p. 21).

Avem convingerea că, în aceste Poeme dinspre înserare, dăinuie și va dăinui portretul esențializat, epurat de contingență, al scriitorului Ion Marin Almăjan și al operei sale.

(Concepția artistică a copertei și tehnoredactare: Daniela Florian și Loredana Bradea; Picturi copertă și interior: Vasile Pintea; Selecție picturi: Victor Popa).

Timișoara, 6 iulie 2025.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, LIRISMUL ÎNȚELEPCIUNII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 iulie 2025