EUGEN DORCESCU
TALENT – MEȘTEȘUG – HAR
Vom încerca, în cele ce urmează, să aducem, foarte pe scurt, oarecare rânduială în folosirea celor trei termeni înscriși în titlu, dat fiind că, de cele mai multe ori, în comentariile de specialitate (ne oprim la cele dedicate poeziei), ei sunt folosiți aleatoriu, cețos, confuz, ba chiar impropriu, adesea unul în locul celuilalt, mai întotdeauna cu emfază valorizantă (sau devalorizantă).
Or, cooperând strâns la reușita unei opere (reușită însemnând înscrierea operei, validarea ei în tărâmul literaturii, undeva, pe scala de la acceptabil la excelent), cei trei termeni sunt distincți, au menire și acțiune diferite.
Talentul, potrivit unor definiții la care am mai apelat cândva, este „un produs al inteligenței emoționale”, „un cumul de facultăți, atât artistice, cât și intelectuale” (Definicion ABC). Geniul, în concepția noastră, este apogeul, treapta cea mai de sus a talentului: „Se cheamă geniu omul care creează forme noi de activitate, neîntreprinse de alții mai înainte, sau dezvoltă, într-un mod pe de-a-ntregul propriu și personal, activități deja cunoscute; și talent, cel care practică forme de activitate, în general sau frecvent practicate de alții, mai bine decât majoritatea celor care cultivă aceleași aptitudini” (Consultorio Pedagogico Alecor). Talentul și geniul nu diferă, credem noi, prin origine și natură, ci doar prin intensitate. Cât despre meșteșug, iată cum îl definește DEX: „Abilitate, iscusință, pricepere, talent, îndemânare”.
Talentul (geniul inclusiv) și meșteșugul sunt, în întregime, umane, contingente, mundane, pământene, limitate, sunt definibile și (meșteșugul mai ales) educabile, perfectibile. Talentul este capacitatea de a organiza și comunica sensuri. Meșteșugul este capacitatea de a organiza și comunica forme. Opera generată doar de talent și meșteșug poate fi încântătoare, frumoasă, răscolitoare, dar nu depășește timpul și spațiul, nu trece dincolo de măsura omenească. Talentul rămâne în imanența înzestrării umane (inteligență, afect, imaginație), meșteșugul rămâne în imanența realității lingvistice. Misterul, transcendența, duhul nu sunt căutate, nu sunt atinse. Numai harul conferă transcendență. Harul este revelație. Nu poate fi concepută participarea la tracendență în afara harului și în absența harului.
Iată un remarcabil produs al talentului secondat de meșteșug:
Ştefan Octavian Iosif, Doina:
„Se tânguiesc
Tălăngi pe căi,
Și neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munți…
La făgădău,
La Vadul-Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai marunți…
Grăiesc încet..
Un scurt popas –
Și spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări…
Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopții reci
Umbrind poteci,
Se-nalță-n zări…
Și neguri cresc,
S-anină-n crăngi; –
Se tânguiesc
Și plâng tălăngi
Pe căi pustii…
Se duc uitați
Cei trei fârtați,
Saltând în șa,
Plutind așa,
Ca trei stafii…
Dar când ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărâma stânci…
Haiducii mei
Doinesc toți trei:
Și clocotesc,
Și hohotesc
Păduri adânci…”
Un minunat tablou nocturn, lirico-epic, dinamic, vast, muzical, armonios, situat în coordonatele spațio-temporale ale lumii văzute și cunoscute. Nicun elan metafizic. Profunzime limitată.
Și acum, un produs al meșteșugului secondat de talent:
Alexandru Macedonski, Rondelul rozelor de august:
„Mai sunt încă roze, – mai sunt,
Și tot parfumate și ele
Așa cum au fost și acele
Când ceru-l credeam pe pământ.
Pe-atunci eram falnic avânt..
Priveam, dintre oameni, spre stele; –
Mai sunt încă roze – mai sunt,
Și tot parfumate și ele.
Zadarnic al vieței cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, și cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, – mai sunt”.
Meșteșugul (măiestria), cu deosebire în structurile fixe de poezie, dar și în general, mizează pe tensiunea compozițională și o cultivă, arhitema acestor texte fiind, în fapt, exact acest tipar coercitiv, în care este desfășurată și ordonată materia lexicală, cu stratul ei sonor îndeosebi. Forma impusă de meșteșug este ostentativă, retorică, narcisistă.
Spre deosebite de talent (inclusiv geniu) și de meșteșug (măiestrie, manieră), harul (grația divină) este cvasi-indefinibil, imprevizibil, nelimitat și suprauman. Reținem câteva definiții orientative, îndeajuns de ezitante, de prudente:
„Divine grace is a theological term present in many religions. It has been defined as the divine influence which operates in humans to regenerate and sanctify, to inspire virtuous impulses, and to impart strength to endure trial and resist temptation; and as an individual virtue or excellence of divine origin”. (Wikipedia)
Sau:
„Pentru teologia ortodoxă, harul (gr. χάρις, ἡ — haris = har, grație) este darul concret al prezenței și lucrării reale și personale a lui Dumnezeu în creația Sa”. (OrtodoxWiki)
În fine:
„Les croyants comprennent la grâce lorsqu’ils réalisent qu’elle est entièrement imméritée”. (Holiness Today, 1.09.2020).
Substanța unui text poetic generat de har („după buna socotință a voii Sale” – Efeseni 1, 5) sparge carapacea apăsătoare a lumii concrete, condiționate material, lasă în urmă timp și apațiu, iese din istorie, trece în nemărginire și veșnicie, își apropriază taina, deschide larg contingența spre transcendență, spre metafizică, spre spirit, ilustrează categoria estetică a sublimului („Luceafărul” eminescian). Forma generată de har, discretă, slujind, cu credincioșie, mesajului, este purtătoare a secțiunii de aur (numărul irațional al perfecțiunii). Constatăm, deci, că poezia înnobilată de har diferă ontologic de cea născută doar din talent și măiestrie.
De pildă,
Lucian Blaga, Izvorul:
„Împărății s-au prăbușit.
Războaie mari ne-au pustiit.
Numai în Lancrăm subt răzor
rămas-a firav un izvor.
Păduri s-au stins. Și rând pe rând
oameni în umbră s-au retras
veșminte de pământ luând.
Dar șipotul, el a rămas.
De-a lungul anilor în șir
de câte ori în sat mă-ntorc,
mă duc să-l văd. E ca un fir
pe care Parcele îl torc”.
Și o notă concluzivă, decurgând din acea, mai sus citată, „bună socotință a voii Sale”: O poezie întemeiată doar pe talent și măiestrie poate viețui și în absența harului. Invers, harul, spre a se manifesta, are nevoie de o poezie clădită pe talent și pe măiestrie. Fiindcă poezia este lucrare omenească, iar harul e un dar, divin, nemeritat, ce animă, când și când, unde și unde, persoana umană și lucrarea umană, care, conștient sau nu, îl așteaptă. Un poem validat estetic prin talent și măiestrie este supravalidat estetic prin intervenția harului.
***
Întrucât, în intenția și dorința noastră, aceste modeste disocieri teoretice și îndemnuri analitice se adresează unor persoane cu instruire, cu vocație literară și cu mentalitate teocentrică, ni se pare nepotrivit, chiar agasant și fastidios să stăruim, arogant și redundant, arătând, spre exemplu, cât mister cuprind aceste stihuri blagiene și ce amplu este orizontul simbolic, transcendent, existențial-mitologic întredeschis de ele. Ni se pare că atât aici, la final,, precum și în considerațiile precedente, ideile, cele care sunt și atâtea câte sunt, se impun cu forța evidenței.


