Sărbătorile ca și aniversările sunt ocazii de bucurie pentru orice om. Iar astfel de zile vin și peste bogați și săraci deopotrivă, pentru că toți au nevoie de puțină relaxare și refacere după toată alergarea vieții. Emil se căsătorise de trei ani și în ciuda tuturor eforturilor sale nu reușise să iasă din sărăcie. El trăia într-o zonă agricolă din nordul României, și încercase să prospere cultivând fasole, porumb, floarea soarelui, crescuse și pui pe care îi scosese la un incubator. Însă orice ar fi făcut nu prospera, doar supraviețuia. Privea alte perechi tinere ce imediat după căsătorie îi vedea prosperând, și înțelesese că aceștea primeau mari ajutoare de la părinți, pe când el și soția lui nu primiseră decât o bucată de pământ. El își trăia viața într-un zbucium continuu. Erau perioade ale anului când alerga de dimineață până în seară doar pentru o bucată de pâine ce o câștiga cu multă trudă de pe urma acelei bucăți de pământ ce o primise de la socrii.

Sosii și ziua când Emil împlini douăzeci și opt de ani, tot agitat îl prinse și acea zi luptând din greu cu sărăcia. Amintirile lui legate de zilele sale de naștere erau triste, cu mici excepții când în copilărie părinții săi îi serbaseră zilele onomastice. Celelalte aniversări ale sale trecuseră ca niște zile obișnuite fără ca cei din jur să-i spună ceva sau el să serbeze. Doar își amintea că împlinise un număr de ani și atât. Uneori era bucuros că acea zi trecuse mai repede și scăpase neobservat de cei din jurul său. Se simțea stânjenit dacă mergea în acea zi cu o problemă la un birou public și un funcționar îl felicita pentru ziua sa de naștere.

Avea impresia că a organiza o petrecere cu prietenii pentru ați serba ziua onomastică și a primii cadouri experimentând momente de bucurie, alături de cei apropiați era ceva inutil și nefolositor. De altfel chiar dacă i s-ar fi organizat o astfel de sărbătoare el nu s-ar fi simțit bine. Tot timpul de când se știa doar lua în calcul faptul că a împlinit un număr de ani și doar atât fără prea multă zarvă. Își făcea o trecere în revistă a trecutului său și spera ca următorul an să fie mai bun ca anii ce trecuseră și atât, nu aștepta nimic de la nimeni.

Fu un timp în copilăria sa când așteptase cu bucurie ca ziua sa de naștere să fie serbată ca a tuturor prietenilor săi. Însă nu fu posibil pentrucă bărbatul cu care se recăsătorise mama lui după moartea tatălui său, se opusese ferm și făcea scandal, așa că mama lui a trebuit să renunțe și să se facă față de bărbatul ei că a uitat că în acea zi Emil împlinea un număr de ani. Doar fără să știe nimeni îi dădea bani pentru ca el să se poată duce la un film și să mănânce o prăjitură. Și asta doar când era copil, mai târziu în adolescență nimic, nici măcar atât. Pur și simplu ajunsese și el la concluzia că a serba ziua onomastică e o curată pierdere de timp.

Ba uneori lucrurile pot ieși rău. Își aduse aminte cum în copilărie mama sa îi sărbătorise ziua de naștere invitând niște rude mai îndepărtate. Totul decursese destul de bine în acea seară, până la un punct când izbucnii o ceartă între mama lui și acei invitați, și el văzu cum în toiul cerții acea femeie ce îi adusese o cutie de rahat, veni la frigider unde o pusese îl deschise și luă acea cutie. El stătea în pat și privea toată acea scenă și pentru un moment privirea lui și a acelei femei ce își lua cadoul înapoi se încrucișă, și avu impresia că doar pentru o clipă acelei femei i se făcu rușine, pentru acel gest al ei. Însă imediat reveni la starea ei de indignare și cu zgomot plecă din casa lor acompaniată de bărbatul ei.

Aceste amintiri ale sale erau de demult, de când trăia tatăl lui și lui i se organiza mereu o mică serbare acasă de ziua sa de naștere. Însă după ce mama lui se recăsătorise lucrurile se schimbară foarte mult și el nu mai avu parte de bucuriile de odinioară. Așa că, pentru el devenise ceva normal ca cei din jur să nu îi serbeze acea zi, dacă cineva i-ar fi urat la mulți ani s-ar fi simțit stânjenit neștiind ce să facă și cum să reacționeze.

Așa se întâmplase în acea dimineață când soția sa ce se numea Adriana îi ură la mulți ani, el doar mormăi ceva în barbă și plecă la alte treburi. Oftând ușurat că cel puțin ea nu avea posibilitatea în acele momente să pregătească ceva mai deosebit pentru acea zi. Apoi ea plecă la piață pentru a o ajuta pe sora ei să vândă niște marfă la o tarabă. Iar el rămase pe acasă cu treburile ce le avea. În acea zi cu sapa în mână, Emil tăia ierburile dintre rândurile de fasole, ce se aliniau frumos, având un rod bogat. În acel an spera mult de la acea recoltă pentru că cultivase o bucată bună de teren numai cu fasole. Apoi avea la câmp porumb și floarea soarelui, într-un țarc erau puii pe care de câteva săptămâni îi scosese din incubator, erau pestriți, toți cei ce îi vedeau admirau acei pui datorită îmbinării de culori. Un cumnat de-al lui atunci când îi văzu spuse: ,,Parcă ar fi pui de prepeliță.”

Însă ceea ce îl frământa cel mai tare era faptul că nu avea o vacă, o, dacă ar fi avut o vacă atunci ar fi putut ușor ieși din sărăcie și plăti datoriile ce le avea, ar fi putut merge cu lapte la piață și ar fi avut bani continuu, și pe deasupra un vițel pe an pe care l-ar fi putut vinde. Încercase pe toate căile să obțină bani de o vacă, însă nu fu cu putință, nici prietenii și nici rudele nu-l împrumutaseră cu bani. Trebălui în acea zi pe afară, spre seară Adriana se întoarse din oraș cu două sacoși, însă el aproape că nu o băgă în seamă, era atât de adâncit în el însuși, se simțea zdrobit sufletește avea impresia că sărăcia îl va nenorocii de tot. Voia și el să prospere mai mult, să realizeze ceva în viață, mai ales că rudele din partea soției începuseră să-l acuze pe el pentru faptul că nu reușise să se ridice din punct de vedere material.

În primii săi ani de căsătorie el se străduise mult, făcuse tot ceea ce putuse însă mereu se lovea de unele obstacole pe care nu le putea depăși. Ar fi vrut să facă un solar, să aibă niște stupi însă, totul se reducea doar la bani, ca să înceapă ceva avea nevoie de bani iar el nu avea așa ceva. Și apoi îl mai frământa și faptul că nu deținea nimic cu acte de propietate, muncea pe acel pământ care în realitate nu îi aparținea. De fapt ei locuiau într-o casă bătrânească cu părinții Adrianei, iar relația lui cu aceștia era departe de a fi ideală. Uneori avea ferma convingere că ar fi trebuit să abandoneze totul în acele locuri, și să încerce în străinătate, erau mai mulți din zona lor ce plecau și se întorceau după un timp cu bani. Și el se gândea că își irosea cei mai buni ani ai tinereții căutând să facă ceva în acel loc unde de fapt nu realiza altceva decât să sufere și să nu poată nici măcar oferii soției sale o viață decentă.

De altfel un cunoscut ce era contabil la fabrica de porțelan, și pe care el îl rugă să-l ajute să se angajeze în acea fabrică îi spuse: ,,Nu pot să fac nimic au fost șase locuri de muncă și sau prezentat o sută de candidați, iar salariul este mic. Nu înțeleg de ce stai aici legat de o bucată de pământ, du-te în străinătate aud că în construcții lucrează mulți din cei ce pleacă și se câștigă bine. După câțiva ani te întorci înapoi cu ceva capital și poți prospera deschizând o mică afacere, așa că altă șansă pentru tine nu văd.”

În acea zi a aniversării sale se așeză în jurul mesei cu Adriana, ea era voioasă și mult mai optimistă ca el, după ce îi povestii câte ceva din tot ce întâmpinase în acea zi la piață îi spuse că are o surpriză pentru el. Dispăru câteva clipe în sală și se întoarse cu o cămașă nouă, albastră, frumos împachetată, îi ură din nou la mulți ani și îi spuse că era cadoul ei pentru el. Adriana radia de bucurie, ochii ei mari frumoși albaștrii, reflectau plăcerea și bucuria ce o avea în acele momente, pentru că spera să-l mai scoată măcar în acele momente puțin din starea lui de pesimism.
Însă el se încruntă când văzu acel cadou și întrebă: ,,De unde ai avut bani să cumperi această cămașă?” ,,Am împrumutat de la sora mea…” îi răspunse Adriana. ,,Cum ai putut să te gândești să faci așa ceva, știi că acum nu ne putem permite prea multe lucruri și tu te împrumuți și faci cadouri, asta ne trebuie nouă acum,” spuse el. Dintr-o dată chipul tânăr, frumos, al Adrianei se întristă, lăsă ușor cămașa pe pat, și începu să plângă, era o fire sensibilă, delicată. Și apoi toată ziua plănuise cum să-i facă și lui o bucurie cu ocazia acelei zile, și dintr-o dată își văzu toate eforturile ei de a aduce o rază de bucurie în viața lor amărâtă, soldate cu eșec. El când o văzu plângând ieși afară și începu să sape furios cu sapa printre rândurile de fasole.

După un timp o văzu pe Adriana trebăluind ceva prin curte. Emil se sprijinii în sapă și privii departe la orizont, ziua se pleca spre seară, razele aurii ale soarelui ce apunea scăldau totul cu lumină, se auzea prin preajmă behăitul oilor și al caprelor, pe văile și dealurile acelei câmpii unde ei locuiau oamenii își aduceau vacile de la păscut, curând avea să se sfârșească și acea zi ce pe el îl incomoda. Rămase câteva clipe pe gânduri sprijinit în sapă, apoi deodată se auzi zgomotul strident al trenului ce la o depărtare de cincisute de metri de unde locuiau ei străbătea câmpia. Întoarse capul și privii trenul cum înainta îndepărtându-se de acele meleaguri, și avu ferma convingere că și el trebuia să plece de acolo, pentru a căuta un viitor mai bun și pentru ai oferii o viață frumoasă soției sale. Și pentru a putea ridica și el fruntea ca un om împlinit înaintea tuturor, și a nu sta mereu stânjenit și adânc umilit înaintea oamenilor din cauza sărăciei sale. ,,Da, da, viitorul meu nu este aici ci undeva departe printre străini acolo voi reuși, trebuie să caut un mod de a ieși de aici,” gândii el. Întunericul se cobora treptat peste tot ce era în jurul său, linia orizontului nu se mai distingea clar, însă în sufletul lui se coborâse o rază de speranță ce îl făcea să creadă într-un viitor mai bun pentru ei.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: CADOUL/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 februarie 2017