Mai toți cei de pe șantier îi spuneau nea Radu. Avea aproape șaizeci de ani și era respectat pentru că era un bun fierar-betonist. Era chiar șeful unei mici echipe pe care o conducea pe șantierul din Crișan, în Deltă.
Cele mai frumoase clipe ale lui erau cele în care își primea salariul și venea cu vaporul în oraș, unde își petrecea sfârșitul de săptămână, de vineri până luni, în casa unor prieteni de-ai săi, Cosmin și Vasilica, cu vreo opt ani mai tineri decât el.
Aceștia îl întâmpinau întotdeauna cu mâncare caldă și bună dispoziție, iar Radu, la rândul său, știa să le răsplătească ospitalitatea: îi cinstea prin restaurante și cumpăra diferite băuturi pe care le consumau apoi împreună acasă.
Îi plăcea să tragă la acea familie, pentru că și Cosmin, și Vasilica iubeau, asemenea lui, petrecerile de sfârșit de săptămână. Mai ales Vasilica era foarte sociabilă și invita adesea prietene de-ale ei, care veneau însoțite de soții lor. Dar căuta și femei singure pe care să le invite pentru Radu, în speranța că acesta se va căsători, în cele din urmă, cu vreuna dintre ele.
Cu toate acestea, deși avusese și câteva aventuri, Radu rămânea mereu singur.
Luni dimineața, după toate petrecerile, își scutura capul încă greu de băutură, își făcea câteva cumpărături și pornea din nou spre vapor, pregătit să se întoarcă pentru o vreme în Deltă.
Acolo, munca era destul de grea. Mai mult decât atât, după terminarea orelor de lucru, trebuia să-și gătească singur mâncarea în niște barăci prost amenajate și pline de șobolani. Alimentele erau ținute pe sfori legate de grinzile tavanului, ca să nu ajungă șobolanii la ele.
În schimb, condițiile de dormit erau destul de bune. Muncitorii dormeau pe un ponton-dormitor, câte doi sau trei într-o cabină. Radu însă, fiind vechi în firmă și respectat chiar și de șefi, avea o cabină numai pentru el.
După terminarea programului de lucru la hotelul pe care îl construiau chiar pe malul Dunării, distracția muncitorilor era să meargă la un alt hotel, aflat la aproximativ cinci sute de metri. Acolo, lângă recepție, exista o încăpere mare în care se puteau așeza în fotolii și privi la televizor.
Radu rămânea acolo ore întregi, până când începea să moțăie. Atunci se ridica încet și pornea agale spre ponton, mergând pe malul Dunării și ascultând cântecul broaștelor ce venea din stufăriș.
Ajuns în cabina sa, se culca și, atunci când somnul venea, dormea dus, legănat de valurile Dunării.
Erau însă și nopți în care rămânea ore întregi treaz, frământat de gânduri negre.
Apoi urma o nouă zi de muncă.
Și din nou seara.
Radu își freca mâinile cu nerăbdare, așteptând ziua de salariu și gândindu-se la cheful pe care avea să-l tragă.
Dacă nu ar fi avut la orizont acea petrecere apropiată, probabil că nu ar fi putut îndura viața din Deltă. Numai așteptarea acelor clipe îi dădea puterea să muncească și să suporte toate privațiunile.
Într-o după-amiază răcoroasă de octombrie, Radu, îmbrăcat într-un costum gri, cu salariul în buzunar și cu o geantă mare, neagră, de voiaj, coborî din vapor pe faleza orașului și porni spre piața cea mare.
Mai întâi intră într-o berărie, unde mâncă mici și bău câteva beri. Apoi plecă să se plimbe prin piață, unde întâlni câțiva prieteni cu care petrecuse de multe ori în trecut.
Se strânseră cu toții în jurul unei tarabe goale, puseră bani împreună și cumpărară vin.
Radu nu era atât de atras de băutură în sine, cât de compania acelor oameni, cu care îi plăcea să stea de vorbă.
Se afla între ei, cu statura sa mijlocie și trupul robust. De sub șapcă îi cădea pe ceafă părul cărunt. Ochii lui albaștri și întreaga fizionomie, marcate de muncă și de asprimea vieții din Deltă, erau luminate în acele momente de plăcerea pe care i-o ofereau anturajul și băutura.
Ar fi vrut ca acele clipe să se prelungească la nesfârșit.
Mai ales că prietenii lui îl respectau.
Și apoi, când bea în grup, nu era deloc același lucru ca atunci când bea singur.
În timp ce Radu se bucura de compania prietenilor săi, prin piață se plimbau doi tineri romi, destul de bine îmbrăcați, care nu păreau să aibă mai mult de treizeci de ani. Erau înalți și puternici, dar pe chipurile lor se citea o stare apăsătoare.
Erau hoți de buzunare.
Și nu numai atât.
Uneori intrau prin curțile și casele oamenilor pentru a fura, iar noaptea, pe străduțe dosnice, atacau trecători, îi băteau cu cruzime și le luau tot ce aveau de valoare asupra lor.
De câteva zile nu mai reușiseră să prade pe nimeni.
Gazda lor, o femeie romă în vârstă care se ocupa cu ghicitul, îi amenințase că îi va da afară dacă nu îi plătesc chiria. Locuiau într-un cartier rău famat al orașului, în care poliția intra rar și cu dificultate.
Tocmai în momentul în care Radu scoase din buzunar un teanc de bancnote și îi întinse una unui bărbat din grup, care se pregătea să meargă după vin, Costel și celălalt, poreclit Chinezul pentru că practicase câțiva ani karate și era cunoscut ca fiind foarte bun la bătaie, se aflau la ieșirea unui magazin situat pe o platformă mai înaltă a pieței.
De acolo puteau vedea aproape tot ce se întâmpla în jur.
Când Radu scoase banii, unul dintre cei aflați în cerc glumi:
— Nea Radu, cam subțire teancul! Altădată era mai gros.
— E bine și așa, răspunse Radu zâmbind.
Costel îl împunse cu cotul pe Chinezul.
Acesta privi spre grup cu ochii săi negri, care, atunci când se încrunta, căpătau uneori o lucire sălbatică.
Era considerat un om foarte periculos, capabil să bată crunt, pentru bani, chiar și unul sau doi oameni în același timp.
Când Costel îi făcu semn, Chinezul privi în direcția indicată și îl văzu pe Radu.
Înțelese imediat.
Se întoarse spre Costel, zâmbi și îi făcu un semn.
Apoi se despărțiră, fiecare pornind într-o direcție diferită a pieței.
În timp ce Radu și prietenii săi continuau să bea și să vorbească, Costel trecu de câteva ori pe lângă ei, încetinindu-și pasul de fiecare dată când ajungea în apropierea grupului.
Între timp, se lăsase seara.
Piața era luminată doar pe alocuri, mai ales în apropierea intrărilor în magazine. Grupul lui Radu se afla într-o zonă de semiumbră. Oamenii erau atât de prinși în discuțiile lor, încât nu mai acordau atenție celor din jur.
Chinezul, în schimb, stătea la distanță și urmărea cu atenție grupul.
Mai ales pe Radu.
Nu-l scăpa nicio clipă din ochi.
Într-un târziu, în jurul orei zece seara, Radu se desprinse de prietenii săi de chef și își luă rămas-bun.
Ajuns la ieșirea din piață, văzu câteva taxiuri parcate.
Rămase o clipă nehotărât, întrebându-se dacă să ia unul sau să meargă pe jos.
În cele din urmă, hotărî să meargă pe jos.
Locuința prietenilor săi nu era chiar atât de departe.
Chinezul, care îl urmărea, rămase pentru câteva clipe dezamăgit când îl văzu oprindu-se în fața taxiurilor.
Dar, când Radu renunță să urce într-unul și traversă strada, răsuflă ușurat și porni după el.
Dintr-o altă parte a pieței, Costel făcu același lucru.
Radu mergea agale, cu geanta de voiaj pe umăr, printre puținii trecători aflați pe stradă la acea oră.
Drumul său șerpuia printre case, apoi intra pe străduțe tot mai înguste și mai pustii.
În urma lui, mergând prin locurile cele mai întunecate, îl urmăreau Costel și Chinezul.
Nu făceau aproape niciun zgomot.
Se înțelegeau doar din priviri și semne.
După vreo douăzeci de minute, Radu ajunse pe o străduță îngustă, pustie și foarte prost luminată, aflată aproape de casa prietenilor săi.
Începu să fredoneze un cântec de petrecere.
Se gândea la Angelica, o femeie de patruzeci și cinci de ani care, atunci când soțul ei era plecat în cursă cu tirul, îi trimitea vorbă prin Vasilica să vină să o viziteze.
Poate că și în acel sfârșit de săptămână avea să o întâlnească din nou pe Angelica și să petreacă împreună.
Gândindu-se la ea și fredonând cântecul, Radu ajunse la concluzia că viața lui era, la urma urmei, nespus de frumoasă.
Deodată, Costel îi apăru în față.
Înaintase fără zgomot pe celălalt trotuar și acum venea spre Radu ca și cum s-ar fi apropiat din sens opus.
Se opri și îi spuse:
— Bună seara, nene. Văd că ai petrecut bine. Dă-mi și mie, dacă vrei, câțiva lei. N-am nici ce fuma, nici ce mânca de două zile, dacă vrei să mă crezi. Hai, nu mă refuza. Văd că îți este veselă inima.
Radu îl privi câteva clipe, apoi îi spuse:
— Măi, voi nu vreți deloc să munciți, numai să cereți. Iar eu muncesc de mă spetesc. Dar hai, să te omenesc, că m-ai găsit bine dispus.
Costel îl întrebă cu obrăznicie:
— Dar în geantă ce ai, nene?
Radu se înfurie.
— Măi, tu ești obraznic! Pleacă de aici, că nu-ți mai dau nimic!
Între timp, Chinezul se apropiase din spate, cu pași ușori și aproape fără zgomot.
Avea un box metalic pe mână.
În timp ce Radu îl privea pe Costel, Chinezul îl lovi pe neașteptate.
Radu simți o durere năprasnică în sprânceana dreaptă și în ochi.
În clipa următoare, vederea i se încețoșă.
Cu ochiul drept nu mai vedea aproape nimic.
Încercă să întoarcă capul, dar primi o nouă lovitură.
Apoi un picior puternic îl izbi în piept.
Căzu la pământ, icnind.
Geanta îi scăpă pe asfalt.
Simți cum cineva îi căuta prin buzunare.
Încercă să se apere, dar o altă lovitură de picior îl izbi în piept.
Pentru câteva clipe simți că se sufocă.
Respira cu mare greutate.
— Lasă-l, că-l omori! Numai asta ne mai lipsește! spuse Costel, în timp ce îi scotea lui Radu teancul de bancnote din buzunar.
Apoi se aplecă repede, ridică geanta grea a lui Radu, și-o aruncă pe umăr și începu să alerge prin noapte alături de Chinezul.
După vreo zece minute, se opriră într-un loc mai retras pentru a-și trage sufletul.
Chinezul spuse, mulțumit:
— Moșul era beat. A mers strună. Ce zici, poți să organizezi la Luță o petrecere așa cum îmi place mie? Și, când inviți fetele, Elvira să nu lipsească.
Apoi adăugă:
— Și încă ceva. O vreme să te ascunzi. Moșul ți-a văzut fața. Ai înțeles?
Costel, cu o atitudine aproape supusă, îi răspunse:
— Nicio grijă. Știu eu ce am de făcut. Iar în privința petrecerii, nu te preocupa. Doar mă cunoști.
Mai rămaseră câteva minute în acel loc, apoi se pierdură în noapte.
După ce cei doi plecară, Radu se ridică cu greu în picioare.
Geanta dispăruse.
La fel și banii.
Se îndreptă cu greu spre casa prietenilor săi.
Când îl văzură și aflară ce i se întâmplase, Cosmin și Vasilica rămaseră înmărmuriți.
Se gândiră să anunțe poliția, dar știau că agresorii se pierduseră deja în noapte.
Încercară apoi să-l convingă pe Radu să meargă de urgență la spital.
Ochiul îi lăcrima necontenit și nu mai vedea cu el. Din rană se scurgea mereu un lichid.
Radu refuză însă să meargă la spital și nu îi lăsă nici să cheme salvarea.
Se chinui toată noaptea, fără să poată dormi din cauza durerii cumplite.
Dimineața, însoțit de Cosmin, se duse în cele din urmă la medic.
Spre stupoarea lui, doctorul îi spuse că, dacă ar fi venit imediat după ce fusese lovit, poate că ochiul ar mai fi putut fi salvat.
Medicul îl mustră pentru că venise prea târziu.
Acum nu mai putea face nimic.
Radu își pierduse ochiul.
Întâmplarea îl marcă profund.
Spunea mereu că văzuse fața unuia dintre agresori și că nu se va lăsa până nu îl va găsi și se va răzbuna pentru ochiul pierdut.
În cele din urmă, denunță agresiunea la poliție.
Pe Costel reuși însă să-l descrie doar vag, pentru că îl văzuse într-o străduță prost luminată, în întunericul nopții.
Timpul trecea.
Poliția nu descoperi nimic.
Nici Radu nu reuși să-l găsească pe Costel.
Costel însă îl mai văzu de două sau trei ori prin piață, dar de fiecare dată știu să dispară înainte ca Radu să-l observe.
După un timp, Radu renunță să-i mai viziteze pe Vasilica și Cosmin.
De fapt, deveni mult mai prudent.
Nu mai bea atât de mult prin oraș și evita să umble singur la ore târzii din noapte.
Într-o dimineață de luni, după ce vizitase alți prieteni, Radu urcă, având cu el geanta cu cumpărături, la bordul unui vapor de pasageri care avea să-l ducă înapoi în Deltă, la muncă.
După ce vasul porni, ieși pe punte și privi cum vaporul despica apele Dunării.
Îl cuprinse o tristețe adâncă.
Simțea în suflet dorul după o femeie care să-i fie alături, să aibă grijă de el și să-i fie soție.
Privind apele Dunării, începu să se gândească la viața sa.
Mai ales la anii tinereții.
Cât de repede trecuse totul.
Ca un vis.
Din toată viața lui, i se părea că nu se alesese decât cu câteva clipe de fericire.
Iar acum era bătrân.
Era singur.
Și, pe deasupra, își pierduse și un ochi.
Uneori i se părea că întreaga lui existență nu fusese decât un șir de suferințe și trudă.
Știa ce îl aștepta.
Zilele de muncă.
Și nopțile de singurătate în cabina sa de pe pontonul-dormitor din Deltă.
În nopțile în care nu putea dormi, se ridica din pat, ieșea și fuma în întuneric, privind bolta cerească și stufărișul Deltei.
În bezna nopții, cântecul neîntrerupt al broaștelor, pe care nu îl îndrăgise niciodată, îi adâncea și mai mult convingerea că era singur pe lume.
Radu oftă prelung.
Privi cu tristețe în zare, peste apele Dunării.
Și avu, în acele clipe, convingerea deplină că totul în lumea aceasta este trecător și supus deșertăciunii.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: UN OM SINGURATIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 iulie 2026