Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Eugen Oniscu: ÎMPOVĂRAȚI DE SĂRĂCIE

Eugen Oniscu: ÎMPOVĂRAȚI DE SĂRĂCIE

Zilele erau tot mai grele pentru Petrică Ababei, din cauza faptului că avea opt copii și nu avea un loc de muncă. Zi de zi împreună cu Lenuța soția sa care era casnică, luptau cu sărăcia pentru a putea asigura copiilor săi cele necesare vieții. Cândva o duseseră destul de bine lucrând la tricotaje, în mod special făcând la o mașină de tricotat pulovere și pantaloni, pe care Petrică îi vindea la piață. Astfel se scurseră câțiva ani buni. În acele vremuri locuiau la bloc și aveau doar patru copii. Însă din cauza faptului că familia sa se înmulțise fu nevoit să-și vândă apartamentul și să cumpere o casă cu aspect sărăcăcios. Și acolo o bucată de timp tricotajele mai merseseră, având autorizație de vânzător ambulant pleca din orășelul lor spre alte orașe unde își vindea marfa.

În acele vremuri cheltuiseră bani cam fără măsură, fără a se gândi și la zilele negre. Lenuța le împlinea copiilor toate capriciile fără a încerca să facă puțină economie. De aceea după ce acea perioadă de bunăstare trecu, rămaseră foarte săraci. În disperare își vându dacia și cumpără două vaci, pentru că în fața casei sale se întindea o fâșie bună de imaș. Căsuța lor era situată în apropiere de șoseaua principală care ducea spre centrul orașului, iar în jurul lor mai erau și alte case. Dar drama lor era că pe zi ce trecea se afundau tot mai mult în sărăcie. Un timp fură ajutați și de părinții lui Petrică, apoi și alți oameni cu bune intenții le oferiră bani și alimente, însă nevoile erau mari și mereu erau nevoiți să suporte lipsuri.

Petrică era un bărbat de patruzeci și cinci de ani, de înălțime mijlocie, slab, cu părul șaten, având pe fața sa imprimată o expresie pe care de obicei o observi la oamenii sărmani. Fața sa ce altădată exprima bucuria omului căruia îi merg bine lucrurile, datorită faptului că în ultimii ani se zbătuse luptând cu sărăcia exprima suferință. Încărunțise mult, iar fața i se brăzdase de riduri, ba chiar se și gârbovise puțin. Arăta ca un om sărman care având o familie grea încearcă să o scoată la capăt dar nu întotdeauna reușește. Încercase să caute ceva de lucru în orășelul lor dar cu aspectul și vârsta sa patronii nu-i acordau nici o șansă pentru a lucra ceva. Iar mai tragic era faptul că devenise neurastenic.

Uneori când se scula dimineața și îi vedea pe copiii săi adunați lângă masa pe care era oala de lapte și o mămăliga mare se bucura și se înfiora în același timp. Ar fi vrut să facă ceva pentru ca situația lor să se schimbe cumva și ca prosperitatea să pătrundă din nou în casa lor. Avea cinci băieți și trei fete, cel mai mare era Ionuț care avea șaisprezece ani, după Ionuț venea un alt băiat la diferență de doi ani care se numea Aurel și care era bolnăvicios și nu prea putea să-l ajute cu treburile gospodăriei. În schimb Ionuț era destul de puternic pentru vârsta lui și ajuta foarte mult la treburile gospodăriei. Cel mai mult îl îndurera pe Petrică soarta celor mai mici, mai ales a Luizei mezina pe care o iubea foarte mult, și era foarte bolnăvicioasă și firavă. Ceilalți copii erau toți sănătoși și energici, mâncau tot ce era și se zbenguiau pe imașul din fața casei atunci când nu erau la școală.

Lenuța era o femeie mică de statură având o fire foarte aprinsă, vorbea mult și de dimineața până seara era ocupată cu treburile casnice gătind mâncare și spălând rufe pentru copii. În perioadele când aveau lapte mai mult pleca la piață pentru a vinde lapte și din banii pe care îi scotea de pe lapte încropea câteva mese pe zi pentru copii. Dar zilele erau tot mai grele și pe Petrică îl împovărau, deși căuta mereu o soluție pentru a ieși la un liman al prosperității dar nu reușea. În disperare de cauză Lenuța fu chiar în audiență la primar pentru ai cere ajutorul, rezultatul fu că Petrică primi ajutor social, care pe lângă alocația copiilor era destul de bine venit.

Lucrurile se complicară foarte mult în ultima iarnă când vacile dădură foarte puțin lapte datorită faptului că una era gestantă iar cealaltă vacă avea puțin lapte. În acea iarnă fură nevoiți datorită faptului că aveau puține lemne să doarmă pe două paturi mari în jurul unei sobe de teracotă cu toții. Și pe deasupra în acea iarnă acoperișul casei începu să curgă fiindcă pe alocuri tabla se sparse. Petrică improviză tot ce putu pentru a repara acoperișul. Unii oameni îl judecau aspru datorită faptului că își înmulțise atât de mult familia. Acuzându-l că fusese prea nechibzuit și de aceea suferea. După ce trecu iarna timp în care o scoaseră la capăt foarte greu, primăvara Petrică primi o sumă de bani din partea unor oameni mai înstăriți, și hotărî să-și construiască o casă mai mare.

Pe atunci în România anilor 1998 încă se mai construiau case cu chirpici. Așa că, plătind oameni cu ziua reuși să-și facă chirpici pentru o casă. Vorbi cu un tânăr zidar pe nume Claudiu să-i facă casa. Claudiu era un bun meseriaș dar ducea o viață de aventurier, era greu să-l prinzi la lucru și trebuia ca atunci când lucra să nu-i dai bani înainte pentru că se apuca de băut și nu mai făcea nimic. Însă lui Claudiu de situația lui Petrică îi era milă pentru că provenea dintr-o familie cu mulți copii și știa ce este greul. Așa că îi ceru un preț mic lui Petrică pentru ai clădi casa. Petrică avea în jurul casei zece ari de pământ și hotărî ca în partea de la deal a terenului său să clădească casa. Claudiu îi făcu la început temelia și îi spuse că peste câteva zile după ce temelia se va zvânta bine va veni să-i clădească casa.

Însă având lucrări pe la alți oameni, Claudiu luă o sumă de bani și dispăru pentru a se distra un timp. Așa făcea mereu, apoi după ce își cheltuia toți banii apărea reluând lucrul de unde îl lăsase și uneori era aspru certat de oamenii cărora nu le isprăvise lucrul. Dar suporta totul în tăcere, iar oamenii îl preferau în ciuda defectelor pe care le avea datorită faptului că făcea lucru de calitate, așa cum unii zidari nu făceau. În timpul cât Claudiu dispăruse Petrică datorită marilor nevoi ale familiei sale cheltui toți banii pe care îi avea pentru a plăti clădirea casei, lui Claudiu nu îi dăduse decât un mic avans pentru care îi făcuse temelia. Și dintr-o dată Petrică căzu într-o stare de disperare pentru că știa că dacă trece vara și nu reușește să-și clădească casa vin apoi ploile de toamnă și nu va mai putea face nimic. Iar chirpicii vor fi deteriorați de ploi. Avea tot cei trebuia pentru că din banii pe care îi primise cumpărase lemnărie pentru acoperișul casei și foi de azbest pentru a înveli casa. Dar marea problemă era cu ce bani să plătească clăditul casei. Încercă în disperare de cauză să împrumute de pe la prieteni însă rezultatele fură nule pentru că mai toți știau că nu are de unde să dea banii înapoi.

În toată acea situație disperată apăru o licărire de speranță. Un vecin îi spuse că într-o comună apropiată de orașul lor este o asociație de zidari care uneori mai fac și acte caritabile. Și cum avea toate materialele, dacă va merge la acei oameni și le va expune situația lui cu siguranță că îl vor ajuta. Petrică primi cu mare bucurie acea veste mai ales că timpul trecuse și era deja jumătatea verii. Porni nerăbdător spre acea asociație de zidari unde spera să primească ajutor. Pătrunse în acea comună unde erau multe vile separate între ele de grădini. În unele grădini văzu și solarii, aproape peste tot în acea comună părea că domnește prosperitatea și pe Petrică îl încerca gândul că și viața lui ar fi putut să fie ca a acelor oameni plină de toate bucuriile vieții și lipsită de griji. Tot acel tablou al bunăstării materiale îi agitară foarte mult nervii săi bolnavi. Încât odată ajuns în fața clădirii asociației de zidari stătu puțin în loc și făcu un efort pentru a se liniști. Apoi pătrunse în biroul șefului cu aerul unui om umil care are nevoie de ajutor.

Șeful acelei asociații era un bărbat de cinzeci și șapte de ani scund, cu părul cărunt, privirile și trăsăturile feței îi erau marcate de asprime, dădea impresia unui om dur, dintr-o bucată după cum se spune în popor, se numea Elisei. După ce ascultă cu atenția povestea lui Petrică spuse:

– Oameni ca tine își înmulțesc nespus de mult familia și apoi strigă după ajutor în toate părțile…

Petrică simți cum un val de mânie îi inundă întreaga ființă și lăsând acea atitudine de umilință cu care se înfățișase acolo spuse:

– Dacă dorești să mă ajuți atunci ajută-mă, dar nu mă judeca pentru că doar bunul Dumnezeu este în măsură să o facă. Iar mai mult de atât împăratul Solomon în Psalmul 127 a scris: ,,Ca săgețile în mâna unui războinic, așa sunt fiii făcuți la tinerețe. Ferice de omul care își umple tolba de săgeți cu ei!”

– Eu nu rostesc verdicte și judecăți, doar spun ce greșeli comit oamenii din categoria celor ca tine, și apoi copiii tăi au de suferit din cauza nechibzuinței tale. Dar să lăsăm acum asta pentru că îmi dau seama că este de prisos să îți explic cât de greșit este modul tău de a gândi în acest aspect al vieții. O să încerc să te ajut, însă să văd cum o să mă organizez, pentru că în ultimul timp am mult de lucru și zidarii îi am împărțiți pe la diferite lucrări. Am să reunesc câțiva și în două zile maxim trei venim și îți vom clădi casa. Trebuie să mă organizez puțin și apoi te voi contacta.

Petrică când auzi acele cuvinte îi păru rău de faptul că se mâniase și reveni din nou la acea atitudine de umilință cu care se înfățișase la început înaintea lui Elisei.

– Mulțumesc foarte mult te rog să mă ierți dacă am greșit cu ceva în tot ceea ce am spus. O, cât de mult bine ne faci nouă unor oameni sărmani și ce mare bucurie va fi la noi acasă!

– Cred că săptămâna ce vine vom veni, și încă ceva am să aduc și ceva alimente pentru că am un prieten care are un magazin alimentar de unde pentru cazuri extreme precum al tău pot lua alimente. Deci problema ta este ca și rezolvată.

– Dumnezeu să vă răsplătească…

Petrică plecă de acolo bucuros pentru că avea încredere în cuvântul lui Elisei. În următoarea săptămână Elisei veni cu încă trei zidari și după cum făgăduise aduse și alimente. Acei zidari se apucară de lucru cu spor, chirpicii erau bine uscați și lucrul mergea destul de bine. Clădeau trei zidari iar Petrică împreună cu un alt zidar dădea material la mână. În a treia zi pereții casei cu trei camere mari și hol erau gata. Petrică cu ai lui erau în culmea fericirii. Elisei hotărî ca a doua zi să pună grinzile și lemnăria pentru acoperiș, deși unul din zidari îl avertiză că pereții erau clădiți cu chirpici și lut și exista pericolul ca sub greutatea acoperișului pereții nefiind uscați destul de bine să se încline. Însă Elisei consideră că se putea pune în următoarea zi acoperișul sau peste cel mult două zile, așa că peste două zile puse acoperișul și bătu în cuie și foile de azbest.

În următoarele zile Petrică observă cu stupoare că pereții laterali din partea dreaptă a casei începură să se încline, ba chiar și acoperișul era lăsat puțin. Într-o săptămână casa avea aspectul că stă să se prăbușească într-o parte. Veniră vecini pentru a privi casa și mai toți fură de părere că ar fi trebuit ca zidarii să fi așteptat un timp mai îndelungat până ce pereții aveau să se usuce bine și apoi să fi pus acoperișul. În disperare Petrică îl căută pe Claudiu și îl rugă să-i repare pereții înclinați. Claudiu după ce examină întreaga casă fu de părere că trebuie să dea întreg acoperișul jos și toți chirpicii pe care cu atenție îi putea recupera în întregime și apoi să zidească casa din nou. Pentru toată acea muncă ceru o sumă de bani nu prea mare, însă Petrică nu putea plăti nimic. În disperare de cauză se duse la Elisei și îi expuse situația în care se afla cu casa clădită de asociația lui. Însă Elisei se enervă și îi vorbi foarte aspru spunându-i că ei nu lasă în urmă lucru prost făcut, și că ar fi mai bine să nu mai vină să-l necăjească pe el un om ocupat cu asemenea copilării. Petrică plecă și peste o săptămână se întoarse din nou la Elisei împins de situația sa disperată, dar fu întâmpinat cu asprime și respingere.

Într-o noapte pe la orele unu Petrică nemaiputând să doarmă ieși afară. Era foarte îndurerat și zbuciumat. Privi bolta cerească pe care se contura ca o bandă lăptoasă și plină de stele calea lactee, de mic copil fusese adânc impresionat de frumusețea ei. Avea impresia că acolo sus totul era nespus de frumos și de bine orânduit pe când pe pământ totul era în neorânduială. Simțea o durere în piept ce nu îl lăsa să doarmă. Se apropie cu pași mari de casa puțin înclinată într-o parte, se opri în fața casei și rămase câteva clipe privind forma casei în noapte, avu impresia că în fața lui era o arătare hidoasă ce înainta spre el și ai lui pentru ai zdrobi și nimici.

Și exclamă:

– Ticăloșii m-au nenorocit…

Apoi se prinse gemând cu mâinile de păr și începu să se tragă de păr, după care se întinse pe lângă casă în iarba în care se auzeau greierii cântând în noaptea de vară. Simți cum i se face rău, inima începu cu putere să-i bată, respirația i se acceleră, se zbuciumă un timp în iarbă cuprins fiind de o criză de nervi. După un timp privi din nou bolta înstelată plină de frumusețe cum strălucea în noapte și un gând îl străfulgeră deodată: ,,Doar Dumnezeu mă mai poate ajuta, doar de acolo de sus îmi mai poate veni ajutor!” Se ridică și se așeză pe genunchi și rosti în rugă:

– Doamne te rog ajută-mă nu mă lăsa…of, copilașii mei ce ne vom face fără ajutorul Tău…

Apoi simți cum în sufletul său zbuciumat pătrunse un licăr de speranță și se ridică convins fiind că va găsi o soluție.

După câteva zile de la acea noapte, un prieten al familiei îi spuse lui Petrică că ar putea scoate terenul cu ambele case spre vânzare și cu banii pe care îi va lua ar putea cumpăra undeva la sat o casă cu pământ mai mult și așa ar putea ieși din impas. Acea idee îi păru lui Petrică salvatoare și scoase totul la vânzare. Se înfățișară câțiva amatori pentru a cumpăra, însă nu se înțelese cu ei. Apoi veni Dan o cunoștință mai veche de-a lor care își exprimă dorința de a cumpăra terenul cu cele două case. Dan era un bărbat înalt, gras, cu părul cărunt, sprâncenele stufoase și încărunțite, cu niște ochi negri ce priveau mereu bănuitor oamenii, fața sa și întreaga sa înfățișare părea ca a unei păsări mari de pradă. Lucra ca administrator la un orfelinat de unde mereu lua ce era mai bun din mâncarea copiilor. Ba mai mult de atât lua uneori din copiii mai mari ce puteau lucra pentru ai pune să lucreze la ferma sa de animale. La acea fermă mai angaja uneori și oameni la lucru, pentru că avea acolo vaci, oi, porci, păsări, și erau întotdeauna multe de făcut. În oraș avea un apartament unde locuia cu soția sa și cei doi copii ai săi.

Dan după ce stătu puțin de vorbă cu Petrică și examină casa cea nouă care era înclinată într-o parte și văzu neputința lui Petrică hotărî în sinea lui să ofere un preț mic. Dan își făcu calculul că dacă îi va oferi un preț mic acesta va accepta datorită faptului că era prea disperat. De asemenea privi și grămada de copii chinuiți de lipsuri și înțelese că era momentul să facă o afacere bună. Era convins că Petrică avea să cedeze. Așa că îi propuse un preț relativ mic comparat cu valoarea reală a terenului ce era situat într-o poziție bună în acel cartier. Petrică ceru puțin timp pentru a se gândi. Unii din vecini aflând prețul care i se oferise îl sfătuiră să nu vândă și să mai aștepte până ce va obține un preț mai mare de la un alt cumpărător.

În final Petrică constrâns de situația grea în care se afla acceptă oferta lui Dan. Bătură palma și spre surprinderea tuturor Dan în contul banilor începu să le aducă alimente precum brânză, cartofi, miere, etc. Pe motiv că oricum o familie atât de numeroasă avea nevoie de alimente. Dan socotea totul la prețurile cele mai ridicate. Îi aduse și o motocicletă cu ataj care după spusele lui Dan era foarte bună dar îi mai trebuia o piesă ca să pornească, și care cu toate strădaniile lui Petrică de a o pune în funcțiune nu avea să mai pornească niciodată. Apoi îi mai aduse și o vacă mare, roșie, care la uger avea o țâțâ stearpă însă din celelate țâțe putea fi mulsă normal și dădea lapte. Petrică cu atitudinea unui înecat ce vedea în Dan un salvator acceptă totul. Apoi făcură socotelile și primi restul de bani care i se mai cuveneau după ce Dan scăzu tot ce îi aduse la prețuri exagerate.

Petrică își găsi la un sat care era la câțiva kilometri de oraș o căsuță bătrânească cu un hectar de pământ, pe care o cumpără la un preț nu prea mare încât îi mai rămaseră bani. Apoi construi un grajd mare, își mai cumpără vite, un cal cu căruță, două incubatoare, și începu să lucreze acea bucată de pământ în dorința de a prospera. Dan repară casa în care locuise familia Ababei și apoi își instală acolo părinții săi. Iar partea de teren unde era construită casa cea nouă circa cinci ari fu vândută cu un preț mai mare decât cumpărase întreg terenul. Noul propietar ce cumpără cei cinci ari de la Dan, demolă casa cea nouă și construi acolo o vilă în stil modern. Dan își frecă bucuros mâinile ca omul ce făcuse o afacere bună, era mulțumit nu numai de acea vânzare de unde câștigase bine ci și de modul cum i se derula viața, pentru că treburile îi mergeau de minune.

Odată cu trecerea timpului lui Petrică începu să-i meargă bine în acel loc crescând vite și păsări, cultivând cu bucurie pământul de lângă casă. Ionuț se căsători cu o fată mai înstărită, și una din fetele lui se mărită cu un băiat cu stare materială bună. Și starea sănătății sale începu să se amelioreze. Mai mult de atât băieții și fetele sale crescuseră și îl ajutau la treburi, aveau din ce trăi și nu mai era cuprins de acel stres chinuitor cauzat de lipsurile de altădată. După câțiva ani starea sănătății lui Dan se înrăutății considerabil, făcu un cancer cu care luptă ceva timp însă în final acel cancer îl răpuse și muri, fu pus în mormânt un loc din care nu mai putea înșela și exploata pe nimeni. Viața familiei Ababei se derulă pe mai departe în acel sat trăind destul de bine și chiar prosperând…

Facebooktwitterby feather