Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: LINIȘTEA NOPȚII (2)

Eugen Oniscu: LINIȘTEA NOPȚII (2)

,,Oare cine are dreptate în toată situația asta ce simt că mă depășește, tata sau unchiul Ioan? Cred că în totalitate niciunul, pentru că amândoi se așază în două extreme opuse. Însă din opiniile lor se poate forma o părere, și lua o poziție echilibrată privind această situație. Mă simt depășit de această situație datorită lipsei mele de experiență, de aceea caut să o ajut pe sora mea și în același timp să învăț ceva din acest episod tulburător. De asemenea, cred că cealaltă extremă a unchiului e mult mai de apreciat decât poziția tatălui meu. Pe de altă parte cred că nici toleranța la nesfârșit nu este bună. Ar trebui să ne trăim viața având și respectând totuși niște norme morale. Iar marea întrebare este: Cei de făcut atunci când aceste norme nu sunt respectate? Apoi, cred că biata Rodica suferă cel mai mult, și de aceea înclin să cred că tatăl meu are foarte puțină dreptate. Din tot discursul lui m-am convins că dă pe față o dreptate prea aspră, judecă și vede totul prea dur, iar pentru el are atât de mare însemnătate gura lumii, imaginea lui și a noastră în societate. Însă trăim într-o lume în care oamenii comit greșeli, și ce poți să faci în acest context decât să tolerezi și să ierți oferind o a doua șansă, și de ce nu chiar și o a treia șansă dacă este nevoie. Până la urmă înclin să cred că în viață este mai bine să mergi în extrema iertării decât în cea a dreptății excesive. Este adevărat că și tatăl meu are dreptate în parte, însă astăzi tot ce el susține este atât de demodat. Nu pot să înțeleg cum de gândește așa, și mai mult de atât suferă enorm, pentru că în adâncul lui se topește de dor după Rodica. De aceea este de neînțeles pentru mine atitudinea lui. Mai ales că oamenii din jurul nostru sunt atât de oscilanți. De fapt așa este natura umană, foarte schimbătoare, astăzi aceiași oameni te pot lăuda, iar mâine pot arunca cu pietre în tine, de asemenea din punct de vedere moral există suișuri și coborâșuri în viața noastră, pentru că ființa umană este alcătuită dintr-un conglomerat de bine și rău. Nu trebuie să ne raportăm la oameni atunci când decidem ceva important în viață, ci să căutăm să facem ceea ce este corect. Dar oare cum poți să știi ce este corect de făcut în orice situație a vieții? Pe ce criterii te poți baza pentru a alege mereu ce este bine în viață?”

Așa monologa în acea dimineață Laurențiu, când înainta pe stradă destul de frământat de situația prin care familia lui, trecea în acele momente. Avea ferma convingere că depindea foarte mult de el ca acea situație să se redreseze oarecum. Pe de altă parte avea și o teamă în suflet pe care mama lui i-o insuflase, și anume, îi povestise cazul unei fete ce trecând printr-o situație asemănătoare cu a sorei sale, într-un moment de disperare se sinucise. Și mama lui avea mari temeri ca și Rodica pe care o vedea în ascuns, fără ca Petre să știe să nu cumva să facă o asemenea nebunie.

În timp ce Laurențiu străbătea un parc pentru a se îndrepta spre locul întâlnirii, un vânt de toamnă adia ușor împingând frunzele veștejite și uscate pe aleile parcului. Laurențiu privi tot acel tablou al toamnei format din copacii din care cădeau frunzele în iarba îngălbenită pe alocuri, și cerul însorit de toamnă, și i se păru că oamenii făceau o greșeală în a înțelege și trăi viața, și că ceva deosebit de frumos și sublim le scăpa din vedere. Iar în acel foșnet al frunzelor purtate de vânt pe aleile parcului, deslușea ca un cântec de jale adresat oamenilor pentru că nu vedeau și nu înțelegeau lucrurile cu adevărat frumoase din viață.

Ieși din parc și începu să meargă printre trecătorii de la acea oră a dimineții. Deși era preocupat, privea cu admirație câte o clădire a cărei fațadă fusese restaurată, îl bucura faptul că orașul său natal nu se adâncea în ruină ci se mai înfrumuseța câte puțin. De fapt aveau un primar pe care mulți îl lăudau datorită faptului că restaurase unele clădiri vechi și construise și altele noi. Apoi reparase și unele șosele, pentru că își dădea interesul să facă câte ceva pentru acel oraș. Laurențiu fără să-și dea seama admirând acele schimbări din orașul său natal, se simțea mai bine cu toate că purta acea greutate pe suflet.

Laurențiu intră în acea patiserie și constată că printre cei ce luau micul dejun la acea oră, la una din mese era și Rodica. Înaintă spre acea masă, ajuns lângă sora lui, constată că ea era puțin palidă și tristă. Avea însă impresia că acea tristețe îi scotea și mai mult în evidență frumusețea ei. O salută și se așeză la masă. După care Rodica spuse: ,,Mă bucur, Laurențiu că în aceste momente atât de grele ești alături de mine.” ,,Dacă nu te vom ajuta noi cei din familia ta atunci cine te-ar putea ajuta?” Laurențiu vorbise repede, precipitat, și își dădu seama că comisese o greșeală pentru că văzu că Rodica se întristă și mai tare. El avea ferma convingere că ea în acele momente se gândea la tatăl lor, pentru că fusese informată de mama lor că acesta nu dorea să o mai primească acasă, și el ca să-i schimbe acele gânduri, o întrebă: ,,Ai mâncat ceva?”

,,Nu, nu simt nevoia”, îi răspunse ea. Iar el continuă: ,,Trebuie să mănânci ceva, nu poți să o duci așa, tu ai nevoie de hrană, de asemenea copilul ce crește în tine, așa că mă duc să comand ceai și ceva de mâncare.” Un timp mâncară în tăcere, după care Rodica îl întrebă: ,,Tu când trebuie să pleci la București?” ,,În noaptea asta”, îi răspunse el. Alături de masa lor, la o altă masă, se așeză o femeie în vârstă ce bea cafea. După ce mai discutară puțin despre cum îi mai merg lucrurile lui la facultate, el spuse deodată: ,,Rodica, am vești bune pentru tine, unchiul Ioan abia așteaptă să vii să locuiești la el.”

,,Crezi că este așa de ușor pentru mine Laurențiu să îl las pe Costel și toată povestea noastră, și să o iau de la capăt de una singură, încă nu pot să mă decid pentru a face acest pas, îmi este greu, și mai ales am convingerea că relația mea cu Costel se va îmbunătății”, îi răspunse Rodica. ,,Cum poți gândi așa, doar Costel nu te mai respectă de ceva timp, ba mai mult de atât te mai și lovește uneori, și apoi te lasă singură în casă și pleacă la distracții, tu crezi că dacă acum după primul vostru an de conviețuire împreună se poartă așa de rău cu tine cum crezi că te va trata mai târziu? Cel puțin eu cred că mai rău. Nu este bine pentru tine să tolerezi tot ce el îți face, pentru că lucrurile se vor înrăutății tot mai mult și îți va transforma viața într-un infern. Trebuie să începi din nou, ești tânără, ai potențial să o iei de la capăt, pentru ce îți închizi viața și toate aspirațiile tale alături de acest om ce nu te mai vrea, și pe deasupra se comportă cu violență verbală și uneori chiar fizică cu tine. Încearcă să vezi realitatea așa cum este, chiar dacă duritatea ei te șochează, trebuie să ai puterea să te ridici și să o iei de la capăt, pentru ce îți prăpădești cei mai frumoși ani ai tinereții alături de acest om căruia nu îi pasă de tine și nici de copilul lui”, spuse Laurențiu.

După ce îl ascultă cu atenție, Rodica spuse: ,,Toate visele mele sunt alături de Costel cu toate că m-a făcut să sufăr, încă nu știu dacă pot să fac ce tu îmi spui. Poate că ai dreptate și ar trebui să rup cu el, însă îmi este atât de greu.” ,,Ce vise, ce viitor? Tu chiar nu înțelegi că totul între tine și acest om s-a terminat, tot ce a fost frumos s-a epuizat nu te mai așteaptă decât zile de suferință alături de el, înțelege ce eu îți spun, hotărăște-te și rupe cu el. Haide eu te acompaniez să-ți iei bagajul și te duc apoi la unchiul Ioan acasă, și ușor ai să-ți refaci viața. Altfel nu văd decât dezastru pentru tine. Acest om nu se va îndrepta niciodată, va devenii din ce în ce mai rău, pentru că el vrea libertatea și aventurile sale, iar pe tine nu te vede decât ca pe una ce îi îngrădește libertatea sa.”

Rodica rămase pe gânduri. Deodată acea doamnă în vârstă ce era la o masă apropiată de ei și auzise totul spuse: ,,Mă scuzați că intervin în discuția voastră, am auzit tot și nu pot să mă abțin să nu intervin, mai ales că sunteți ca și copii mei. În primul rând măi fato, ce bine te învață fratele tău și are multă dreptate, din câte se vede îți irosești acești ani frumoși din viață alături de bărbatul ăsta. Rupe cu el, chiar dacă te doare, termină această relație, întoarce-i spatele și începe o nouă viață, nu îl mai lăsa să-și bată joc de tine. Nu fii atât de naivă pentru că așa cum fratele tău îți spune, acest om nu se va mai schimba. Nu mai aștepta minuni, ia-ți zborul și lasă-l în pace cu toate prostiile lui. Tu ești tânără, frumoasă, vei izbuti cu siguranță în viață. Tot ce trebuie să faci, este ca pe viitor să înveți din toată această relație păcătoasă pe care acum o ai, și să alegi mai înțelept un viitor partener de viață.”

Discuția de la patiserie continuă și cu mai multă aprindere, acea doamnă se așeză la masă alături de ei și încercă pe toate căile posibile să o sfătuiască pe Rodica să rupă chiar în acea zi cu Costel și să plece la Ioan. Într-un târziu Rodica se decise pentru a rupe cu Costel. După ce își luară rămas bun de la acea doamnă, porniră spre casa lui Costel, pentru ca Rodica să își poată lua bagajul. Străbătură același parc prin care Laurențiu trecuse cu ceva timp mai înainte. Rodica privind acele frunze de toamnă veștejite și toată vegetația ce odată cu venirea toamnei murea, avea tot mai mult convingerea că sentimentele ei pentru Costel începeau să moară. Se gândea că așa cum după toamnă vine iarna, și apoi primăvara, când totul se regenerează și se ridică la viață o nouă vegetație parcă mai frumoasă ca ultima. Tot așa și ea putea să spere într-un viitor mai bun alături de o altă persoană. Și hotărî în inima ei să rupă acea relație și să plece de lângă acel om ce îi transformase viața într-un infern.

În acea zi, în timp ce Costel era la lucru, ajutată de Laurențiu, își luă tot bagajul și se mută în casa unchiului ei, care nu avea copii și o iubea foarte mult. Ioan o îmbrățișă atunci când ea păși în casa lui, spunându-i că a făcut un pas mare în viață. Dar Rodica simțea o durere adâncă în suflet, pentru că îl iubise pe Costel și ceva din ea încă îl mai iubea, acele sentimente încă nu muriseră de tot. Avea însă convingerea, că odată cu scurgerea timpului va îngropa definitiv acea iubire undeva în sufletul ei. De asemenea, îi venea atât de greu să scoată afară molozul acelui vis sfărâmat al ei. Crezuse că alături de Costel va realiza unul din cele mai frumoase vise din viața ei. Dar totul se soldase cu un eșec teribil, și înțelegea că trebuia să fie tare, și mult mai înțeleaptă de cum fusese în trecut. Iar mai mult decât orice, știa că trebuia să se pregătească să devină mamă, iar ea se simțea atât de neajutorată și neștiutoare în această privință. Ceea ce nu putea înțelege din tot acel episod întunecos în care se găsea, era atitudinea tatălui ei care deși o crescuse cu o educație severă o și iubise mult. Iar acum când ei îi era mai greu, el pur și simplu îi întorcea spatele. Avea impresia că între ea și tatăl ei se produsese o ruptură, nu mai credea că va mai ajunge să îl înțeleagă vreodată și cel puțin în acele momente nu mai dorea să fie aproape de el.

Târziu, spre seară, Laurențiu ajunse acasă și evitându-l pe tatăl lui, în ascuns îi istorisi mamei sale tot ce se întâmplase în acea zi, și că Rodica era în casa unchiului lor. Mama lui se bucură nespus de mult și îi spuse că a doua zi se va duce cu diferite cumpărături la Rodica. Apoi Laurențiu după ce cină cu părinții săi, evitând să menționeze în prezența tatălui său ceva despre Rodica, își luă rămas bun de la ei și plecă spre gară, mai avea puțin timp până la plecarea trenului, așa că luă un taxi ce îl duse până în apropiere de clădirea slab luminată a gării. Trenul era deja tras la peron, iar câțiva călători mișunau prin noapte îndreptându-se spre tren. Totul era cufundat în noapte, iar trenul învăluit în semi întuneric, părea ca și viitorul plin de mister ce-i așteaptă pe oameni. Laurențiu se urcă într-un vagon, și apoi intră într-un compartiment gol. Se simțea istovit, trecuse prin multe în ultimele zile. Dar avea satisfacția că cel puțin tot acel efort al lui de a o ajuta pe Rodica nu fusese în zadar, și că cel puțin reușise să o scoată din acea situație jalnică în care se aflase.

După ce își așeză bagajul în acel compartiment își privi ceasul, mai erau câteva minute până ce trenul avea să pornească, își scoase haina și o puse sub cap după ce se întinse pe banchetă. Închise ochii, dorea ca înainte să adoarmă să mai cuprindă cu mintea sa încă odată situația ce o lăsa în urmă, mai ales era foarte preocupat de un anumit punct în tot acel tablou dramatic. ,,Oare ce se va întâmpla pe viitor între Rodica și tatăl meu, se vor mai reconcilia ei? Sau vor rămâne ca doi străini unul față de altul. Va învăța oare tatăl meu să ierte și să o iubească pe Rodica ca și cum ea nu ar fi avut parte de o cădere așa de rușinoasă? Dar oare Rodica va putea ea să treacă peste faptul că tatăl meu atunci când ea s-a prăbușit și a avut cea mai mare nevoie de ajutor i-a întors spatele? Vor mai avea ei o relație normală de tată și fiică pe viitor? Cred că asta depinde de modul cum ei vor ști să-și însușească acele lecții ce viața ni le oferă la tot pasul, numai că noi oamenii învățăm atât de greu. Cât despre viitorul surorii mele, nu mă îndoiesc că nu va fi minunat, mai ales că unchiul Ioan are atâtea relații și ține atât de mult la ea, o va ajuta și îi va face un rost în viață, nu mă îndoiesc de asta, și mai mult de atât cred că și ea va știi să aleagă mult mai înțelept decât a făcut-o până acum. Da, totul se va decide în viitor.”

Locomotiva șuieră prelung, apoi se auzi acel zgomot specific momentului când trenul se pune în mișcare și porni în noapte. Străbătând acea parte de drum cei mai rămânea până la ieșirea din oraș, apoi prinse viteză tot mai mare șuierând pe linia ferată ce șerpuia în afara orașului prin câmpie. Liniștea adâncă a nopții fu străpunsă de zgomotul și șuieratul strident al trenului. Apoi în urmă se așeză din nou liniștea nopții de toamnă.

Facebooktwitterby feather