La orizontul întunecat al existenței cuplului de emigranți, răsări o rază de lumină, ce le aducea speranță într-un viitor mai bun. Și anume, promisiunea prietenilor ce plecaseră la Berlin și le promiseseră că îi vor chema și pe ei acolo. Începuseră din nou să viseze, își făureau fel și fel de vise în legătură cu viitoarea lor viață în Germania. Deși circulau fel și fel de zvonuri precum că viața noilor sosiți în Germania ar fi extrem de dură, ei erau dispuși să încerce convinși fiind de faptul că erau prinși în niște circumstanțe neplăcute și nu le mai rămânea decât să pornească înainte încrezători în faptul că Dumnezeu le va purta de grijă.

O, cât de mult mai visează uneori emigranții, și ce mari le sunt dezamăgirile atunci când se alege praful de visele lor pe care ani de-a rândul le-au tot purtat în suflete. De admirat este faptul că unii au puterea ca să arunce afară din inimile lor moluzul viselor sfărmate de realitatea dură a vieții. De asemenea, minunat este faptul că uneori visele unora se împlinesc și lucrurile încep să le meargă bine în viață. Dar oricine se pregătește să emigreze, trebuie să înțeleagă că viața unui emigrant este un marș forțat, și o continuă luptă cu adversitățile vieții din străinătate. Și mai ales începuturile sunt mai întotdeauna grele, ba mai mult de atât, pot provoca răni sufletești ce foarte greu se cicatrizează. Însă emigranții mai mereu găsesc forța să se avânte înainte sperând într-un viitor luminos. Realitatea este că unii sunt nevoiți să lupte din toate puterile cu adversitățile vieții, pentrucă în spate nu au decât situația precară din România, și sunt conștienți că a se întoarce acasă ca niște învinși nu înseamnă decât dezastru economic, pentru ei și cei dragi ai lor. Dar sunt și din cei ce se întorc învinși, pătrunși de sentimentul că trebuie să facă ceva în România pentru a trăi, și uneori viața le surâde unor astfel de oameni chiar și acasă. De altfel, noi ca oameni ne căutăm un loc cald în această lume, și unii reușesc să și-l găsească mai repede, pe când alții umblă stingheri din loc în loc aproape toată viața, căutând acel loc cald din visele lor dragi.

În acea perioadă de așteptare, Sorin mai găsi câte ceva de lucru, și anume la o grădină unde trebuia să meargă cu Șerban, un fost coleg de muncă undeva într-un sat din apropiere de Teruel. Aveau de străbătut un drum lung din Valencia până în acel sat. Între timp, se mutaseră în Valencia pentrucă găsiseră un apartament ce le convenea ca preț. Cartierul în care se mutaseră se numea Torefiel, și era locuit în mare parte de emigranți. În locul unde ei locuiau, se întindeau mai multe șiruri de blocuri vechi, nu prea arătoase, zugrăvite cu o culoare grena ce odată cu trecerea vremii apărea pe acele clădiri destul de ștearsă.

În plimbările pe care Sorin le făcea prin acel cartier seara, observa că ceva se petrecuse cu mai toți emigranții, pentrucă nu mai aveau acea voioșie și poftă de viață ce se distingea pe fețele lor în vremurile de prosperitate ale Spaniei. Cei mai mulți păreau măcinați de ceva în interiorul lor, se vedea pe fețele lor teama zilei de mâine. Sorin cunoștea bine acel cartier, datorită faptului că pe vremuri lucrase în construcții pe acolo și văzuse pulsând de viață acel cartier. Toată acea imagine a emigranților ce trăiau pe acolo, îi întărea și mai mult convingerea că trebuia să părăsească Spania. Uneori se gândea că după atâțea ani trăiți în Spania, era exact ca atunci când pornise din România, tot la fel de sărac și cu frica zilei de mâine, ba mai mult de atât acum aveau și un copil. Își dădea seama că ceva destul de rău se întâmpla în lume, pentrucă lucrurile mergeau destul de rău pentru oamenii de rând. Dar era hotărât să mai dea încă odată în viață bătălia noului început, într-o altă țară. Însă de moment trebuia să aștepte și să meargă cu Șerban la muncă. De altfel acea muncă era la negru, și mai mult de atât lucra doar câteva zile pe lună. Dar era bine pentrucă primea cinzeci de euros pe zi și o masă, iar acei bani în situația lor erau minunați.

Șerban avea șaizeci și cinci de ani, și își depusese dosarul pentru pensie. Era înalt, cu părul puțin creț și brăzdat de fire argintii, pielea închisă ca a spaniolilor, purta mai mereu o mustață groasă ce îi dădea feței sale un aer de bărbăție. De altfel, în ultimul timp avea un aer de oboseală imprimat pe fața sa, și într-adevăr se simțea obosit, nu numai fizic ci și sufletește. După douăzeci de ani trăiți în Spania, timp în care muncise la cules mandarine, prin fabrici, în construcții, simțea nevoia să-și ia pensia și să se ducă acasă în România unde avea o casă frumoasă cu grădină. Soția sa, era și ea pe punctul de a se pensiona după ce lucrase mulți ani la o firmă de curățenie. Aveau împreună două fete ce erau măritate, și pe care ei le ajutaseră să se așeze la casele lor.

Șerban era frizer de meserie, însă nu reușise să lucreze în Spania ca frizer, pentrucă își dăduse seama, că a închiria spațiul necesar cei trebuia pentru a deschide o frizerie și a plăti toate taxele era destul de scump. Era cunoscut printre români că împreună cu Simona soția sa formau o familie ce trăia într-o deplină armonie. Mai toți cei ce îl cunoșteau pe Șerban, îl socoteau un om de omenie. Și așa era, pentrucă toată viața sa căutase doar să-și vadă de treburile sale și de familie.

Lui Sorin îi plăcea o parte a drumului ce îl parcurgeau de la Valencia spre Teruel, și anume acea parte unde șoseaua șerpuia printre munți, iar la orizont nu se vedeau decât păduri de pini și brazi, ce acopereau unele dealuri și se întindeau până la poalele munților. Uneori, drumul se ridica în deal și putea privi la orizont tot acel magnific peisaj, alteori nu mai putea vedea decât pinii și brazii de pe margine, pentrucă drumul cobora la vale. Însă tot acel peisaj cu acel cer senin de deasupra munților, îl încânta, și îi umplea sufletul cu o bucurie copilărească. Uneori simțea nevoia să-i spună lui Șerban să oprească mașina și să coboare în acea pădure, și să se plimbe pe acolo pentru a scăpa de toate poverile ce îi apăsau sufletul. Dar îi era rușine să-i ceară așa ceva.

Satul în care ei mergeau era mic și era înconjurat de dealuri acoperite de păduri, iar la orizont se vedeau munții ce se înălțau cu măreție spre cer. Grădina unde ei trebuiau să lucreze era destul de mare, și era înconjurată de un gard mare de piatră. Pe vârful unui munte ce se vedea în zare era ridicată o cruce mare albă, iar în spatele acelei cruci la orizont, se vedea cerul albastru nemărginit. Lui Sorin îi plăcea uneori să privească acea cruce ce îi aducea aminte de sacrificiul lui Hristos. Într-o ocazie, bătrâna spaniolă pentru care lucrau, arătându-le acea cruce le spuse:

– Priviți crucea cea mare și albă de pe vârful muntelui, pentrucă reprezintă un monument al sacrificiului făcut de Iisus în favoarea noastră, după cum este scris în Evanghelia după Ioan 3;16: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentruca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Toată viața mea am contemplat măreția sacrificiului Său. Pentrucă am dorit să-mi trăiesc viața pătrunsă fiind în ființa mea de iubirea Golgotei. Știu că nu am fost mereu la înălțime, dar cel puțin asta am căutat cu toată inima mea. De aceea vă spun încercați să vă trăiți viața în lumina iubirii răscumpărătoare ce se revarsă de la cruce. Lăsați ca inimile voastre să fie inundate de această supremă iubire. Încercați să înțelegeți de ce a murit Iisus. De ce a pătimit atât de groaznic la Calvar? Încercați să pătrunde-ți cu mintea voastră marea taină a evlaviei, adică întruparea Sa pe cât vă este posibil în limita gândirii voastre. Este adevărat, că citind Noul Testament ne dăm seama că totul ne este decoperit doar până la un punct. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne apropiem de Golgota pentru a înțelege măreția supremei jertfe adusă în favoarea neamului omenesc păcătos. Viața oricât de grea ar fi, trăită prin prisma iubirii de la Calvar are și multă bucurie ce se revarsă în inimile noastre de la Hristos. În curând ne vom despărți după cum voi mi-ați spus, Sorin va pleca în Germania, iar Șerban în România. De aceea vă spun că oriunde veți fi, țineți cont și de sfatul meu și procedând așa vă va fi bine în viață. Nu pășiți pe calea celor necredincioși ce batjocoresc tot ce este mai frumos și mai înălțător în această lume, adică credința în Dumnezeu.

Acea bătrână pe nume Pilar, avea șaptezeci de ani și lucrase mai toată viața ei ca învățătoare, de asemenea era o catolică foarte devotată. Însă avea și mari nemulțumiri în legătură cu biserica ei pe care nu se sfia să le mărturisească. De exemplu, nu era de acord cu unele acțiuni ale papei sau ale unora dintre cardinali. De asemenea nu aproba ideile teologiei moderne din cadrul bisericii catolice. Acolo în acel sat, avea o vilă pe care o moștenise de la părinți. Pilar nu se căsătorise niciodată, trăise o viață dedicată în slujba bisericii și a oamenilor, de altfel își lăsase prin testament toată averea ei bisericii. Uneori își exprima cu voce tare unele frământări ce le avea:

– Martin Luther a spus că Papa este Antihristul, și eu mă tot întreb oare acesta este adevărul pe care cartea Apocalipsei ni-l relevă? Unii din teologii noștrii spun altceva, dar eu caut adevărul și mă rog pentru că vreau să-l descopăr.

La cei șaptezeci de ani ai săi Pilar era plină de viață, și chiar dacă era prietenoasă și îi plăceau discuțiile, când era vorba de muncă era foarte exigentă cu Șerban și Sorin. Într-o ocazie îi arătă lui Sorin în apartamentul pe care ea îl deținea în Valencia, o bibliotecă mare și îl sfătui ca în viață pe lângă familie să dedice mai mult timp cărților, să citească pentrucă îl sfătuia ea cărțile îl ajută pe om să-și dezvolte intelectul.

Odată la o pauză de lucru Șerban îi mărturisi lui Sorin:

– Mă simt obosit sufletește și fizic după toată această alergare de douăzeci de ani prin Spania. Abia aștept să primesc pensia și să mă retrag acasă în România, unde am o căsuță cu grădină și pot să-mi lucrez în tihnă grădina și să stau liniștit cu soția mea, să mă relaxez trăind o viață fără stres. Am făcut fel și fel de munci alături de oameni ce proveneau din alte culturi, am avut și conflicte cu unii, dar a trebuit totuși să mă port cu omenie cu toți nelăsând însă să mi se încalce drepturile mele, nu a fost ușor de loc. Dar pe de altă parte am trăit în familie clipe frumoase ce m-au compensat. Viața de emigrant de aici din Spania m-a învățat multe lucruri, însă pe de altă parte m-a și istovit sufletește în primul rând, de aceea simt o uriașă nevoie de odihnă. Este prea accelerată această viață trăită printre străini. Pe de altă parte mă gândesc la tine, după cum tu mi-ai mărturisit că vrei să pleci în Germania, ai grijă nu vreau să te descurajez, dar nu știi limba și apoi aud că acolo la început este destul de greu. Eu în locul tău nu m-aș aventura, m-ai încearcă pe aici poate totuși se mai găsește ceva de făcut pentrucă ești tânăr și ai o meserie, ceva trebuie să mai fie de lucru.

– Am căutat aproape peste tot, dar se pare că pentru mine Spania se închide și trebuie să pășesc pe teritorul Germaniei într-o aventură a unui nou început.

Va urma…

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: VIEȚI DE EMIGRANȚI (9)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 august 2019