Eugen Serea
Volens Nolens
(fabulă)

Hai, să vă văd dacă puteți: citiți-mă-n diagonală,
Am să vă spun un basm acum (normal, în cheie personală!)
De prin Extremul Orient, din care toate își trag seva,
De când vimane cer brăzdau sub manșa câte unui deva;
Pe-atunci dragonii de smarald se adăpau din Piatra Lunii
Și îi vedeau planând, plonjând, copiii, sfinții și nebunii,
Pe omul simplu îl hrănea cordon ombilical cu Terra,
Ce încă nu-i era tăiat (nu-i încă digitală era!)
Cunoașterea se transmitea, din vremuri imemoriale,
Doar prin povești cu tâlc ascuns, nu videotutoriale
Și-n amalgam beligerant de caste, molime, credințe,
Te și mirai că făceau pui, iubind, sărmanele ființe…

Era într-un ținut uitat, în care Timpul nu vibrează,
Un fel de Împărat local (sau ce-o fi fost, nu mai contează!)
Ce se credea preaînțelept, pluripotent și infailibil,
Cu mult deasupra tuturor, cu spirit ludic și sensibil
La tot ce e frumos și bun, Știința, dar și Arta vremii,
Capabil pietrei să-i dea duh, să-nsuflețească, brusc, golemii
Și stăpânind ca un satrap, eficient, doar prin teroare,
Nu se-ntreba de cel mărunt, ce-l bucură sau ce îl doare…

Deși convins că zei i-au dat (și nu vreun joc bizar al sorții)
Un drept deplin și suveran asupra vieții și a morții,
Era-nsetat de confirmări consolidând stima de sine,
Călcând pe conștiințe vii, peste cadavre și destine,
Dorea să știe orice om că e un geniu, o minune,
Un mare, mare învățat, a cărui taină e-o genune
Și uite-așa îi încolți sub fruntea plată și îngustă
Un plan ilogic, anormal, precum veninul în mangustă:

„Voi convoca pe înțelepți să mă înfrunte-n forța minții,
Să-și apere, deci, faima lor (la care, iată, țin cu dinții!)
O singură-ntrebare pun, să cumpănească mult și bine,
Din zori și până-n asfințit, să nu se facă de rușine
Și de vreunul s-o brodi răspunsul cel corect să-l știe,
Orice mi-ar cere îi voi da (dar nu juma’ de-mpărăție!)
Iară de nu, îi spun pe șleau, să-nghită, căci amar e hapul:
Unde îi stau picioare-acum, acolo îi va sta doar capul!“

I-a adunat pe învățați, cu greu, din zări îndepărtate,
Însă nici unul nu-ndrăznea: „‒ Hai, zi, întreabă, Împărate!“
Căci se temeau: era în joc chiar viața lor și nu doar faima;
Printre coloane, nor suav, plutea, prin Sala Mare, spaima…

‒ Nici unul n-are sânge-n el? Sunteți netrebnici deopotrivă?
Doar unei singure-ntrebări chiar nu-i stă nimeni împotrivă?
La ce pierdut-ați ani de-a rând să studiați prin țări străine
Și tinereți ați irosit în loc să vi le faceți pline
De bucurii și desfătări, că viața asta iute trece,
Iar când pricepi, e prea târziu: curând ești stârv, țeapăn și rece…

Se tot foiau neliniștiți ca valurile-n mări de iarbă,
Se înghionteau, schimbau priviri, se scărpinau, încet, în barbă,
Șopteau ceva nedeslușit, unii dădeau mărunt din buze,
În vene, bragă le curgea, prin oase înotau meduze
Și reci sudori se prelingeau pe tâmple și pe șiri curbate
Iar Împăratu-i savura, lărgind pupilele-i turbate
De perpelirea la foc mic a unor înțelepți cu vază,
Ca iepuroii tremurând numai de umbre, nu de Rază…

‒ Ia, gata, nu vă mai aștept! Voi chiar vă bateți joc de mine!
Aduceți sulurile, slugi, să scriem, să se știe bine:
Azi nici un mare cărturar, vestit, cu tâmplele cărunte,
Înțelepciune n-a avut și n-a-ndrăznit să mă înfrunte!
De-aceea, mă declar acum (maiestuos, puternic, cinic)
Brav unicat ce s-o numi, prin secole, un „geniu clinic“!

‒ Așteaptă, Bunule Stăpân! se auzi un glas din ușă,
Cu Înălțimea Ta mă pun, chiar de-s o mână de cenușă,
Vârtej de colb purtat de vânt, aici, încolo și încoace…

Dar, totuși, unul a-ndrăznit pe Împărat să îl provoace!
Descumpănit îl măsură, încet, din cap până-n picioare:

„Îmi pare-un simplu vagabond, un nespălat cu gura mare;
Atârnă zdrențele pe el… Desculțe, tălpile-s crăpate
Și păru-n coadă-i împletit… Câți ani o fi ducând în spate?
Deloc n-ai zice că-i isteț, dar nici că-i prostovan n-ai zice!
Dacă-i dau nas, mă fac de râs? Să poruncesc niscaiva bice?
Dar, fie! Azi sunt milostiv și-am să mă port preaînțelept,
Mai bine este să stau strâmb și toate să le judec drept!“

Uimirea tuturor vuia, ca prevestirea de furtună…
‒ Cu ăsta ce-i? ‒ Ce va urma? ‒ E un țicnit? ‒ Zău, nu-i a bună!

‒ Ghicește, Mare Înțelept, ca unul pretinzând că știe:
O vrabie la spate-ascund; e moartă, oare, sau e vie?

Foșneau clepsidre clipe seci, de groaza morții-mpovărate…
‒ Depinde de voința ta, Preaînălțate Împărate!
Deschide-ți mâinile, ușor, și zborul către cer o poartă;
Sucește-i gâtul, scurt și crud, și-ai să-mi arăți că este moartă…

În liniștea de cimitir se auzeau cum cântă greieri…
Macini în gol, moară de gând? Ce simțuri, inimă, mai treieri?

‒ Îl va ucide negreșit! Prea mult l-a înjosit cuvântul!
‒ Onoarea-i mai presus de tot și își va ține legământul!

Cu ochii-nchiși, cu gândul dus, se prăbuși pe tron de aur
Și glasu-i stins se auzi: ‒ Într-adevăr, Mărețul Faur
Dă-nțelepciunea cui vrea El, nu cere oamenilor voie
Și nici părerea nimănui, căci de nimic n-are nevoie!
Cere-mi orice… Și am să-ți dau chiar și juma’ de-mpărăție,
Tu limpede ai arătat: de drept ți se cuvine ție!

‒ Stăpâne, ești prea bun… Te rog, dă-mi altceva ca mulțumită,
Eu să conduc împărății nu sunt persoana potrivită!
De bună seamă joci cu drag peste pătrate albe, negre,
Acel joc nou și nobil, Șah, arena minților integre…

‒ O, zei! Vrei, oare, să mă-nfrângi și în războiul sfânt al minții?
‒ Ba nu, Mărite, că mi-e greu și încă mi-s de lapte dinții!
Un singur lucru-ți cer să-mi dai la fiecare pătrățică:
Un bob de grâu și două-apoi, mereu dublând, la o adică!

Se lumină, cu zâmbet larg: ‒ Hei, știi ceva? E gata cina!
Aduceți grâul pentru el! Aduceți tabla cu pricina!
Ți se va da tot ce dorești! Acum mi-ești oaspete, să știi!
Deci, fă-mi onoarea să cinăm! Apoi, vedea-vom ce va fi…

* * *

I-am dat subtitlul „fabulă“, știu bine,
Iar la final „morală“ se cuvine,
Dar pentru că-s un mâzgălici atipic
Și-n ochi de cititor și-n ochi de critic,
Vă las pe voi să scoateți înțelesuri,
Sperând că nu voi naște noi eresuri…

În plus, vă dau și temă pentru casă:
Cumva, pe undeva, dacă v-apasă
Cât grâu primit-a plată Înțeleptul:
Creion, hârtie, socotiți-i dreptul!
Apoi, ca încheiere: fost-a vrednic
De alungat sau de luat ca sfetnic?

vineri, 20 martie 2020

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Bine-Cuvântare/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 aprilie 2022