Eugen Serea
Când umbrele…
Când umbrele verii alunecă straniu
Pe ghizdul fântânii, răcoare sorbind,
Când Luna răsare și pare un craniu,
Când stelele pale, de moarte vorbind,
Pe Dom se-nfiripă, arar, câte una,
De-i ultima noapte, îmi este totuna.
Nu-i nimeni să dreagă o pânză ce-i ruptă,
O alta nu țese Păianjenul orb,
Tenebre flămânde din zi se înfruptă;
Cum ochii nu-i scoate un corb altui corb,
Așa nici un demon nu scoate pe altul:
Ce-nseamnă acasă? Abisul, Înaltul?
Și greierii cântă, solemn, serenade,
Brotacii proclamă amorul nebun,
Eterice iele aruncă iar nade,
În șerpi ne e visul doar carne de tun,
Se scurge argintul din lacrima Lunii,
Îl gustă doar sfinții, copiii, nebunii.
Prin miezul de noapte cutreieră spaime,
Se-aude o toacă, departe, la Schit,
Încep huhurezii o rugă să-ngaime,
Pulsează efluvii în Esticul Rit
Din florile toate, sfințind adierea
Ce naște în cuget, umilă, tăcerea.
Bat clopote sacre în turlele Firii,
Mai trece o umbră prin inima mea,
În spini și petale iubesc trandafirii
Cu toată ființa: în lut de-ar cădea,
Prin strana mea stângă, pe piatra de moară,
Să țipe cocoșii, trădarea să doară…
vineri, 17 iunie 2022


