Eugen Serea
Hawaii
(fabulă)

Pe un gigantic pachebot, minunea tehnicii, splendoare,
Milionarul în dolari se tolănea, comod, la soare
Și, savurând trabucul scump, sorbind cafeaua pe-ndelete,
Whiskey cu gheață comanda, dar tot cu ochii după fete
Și socotea în mintea lui și medita, așa-ntr-o doară,
La cât de lungă-i viața grea, la cât de scurtă-i cea ușoară…
Papucii moi, șapcă pe cap, T-shirt, bermude înflorate,
Al nostru filosof ad-hoc, conceptelor edulcorate
Un turn de fildeș plăsmui, al stimei maxime de sine
Drag cuibușor de nebunii, prinos vacanțelor marine:

„Cu pumnii încleștați luptând, am strâns din dinți, am dat din coate,
Ban peste ban am pus, cu greu, iar treaba merge ca pe roate,
Nu mi-a dat nimeni nici un cent, dar nici n-am așteptat pomană,
N-am lenevit, privind în sus, să-mi cadă, lin, cerească mană,
Când am plecat de jos de tot nu m-am sfiit deloc de muncă
Și ani de-a rândul am visat că voi mânca sandwich cu șuncă,
Acum, că sunt realizat, vreau fiecare să trudească,
Nu tot să-întindă mâna sa pentru cerșit ori să ciordească!
Precum o vită-am tras la jug, mai în genunchi, mai în picioare,
De-aceea eu mă bucur azi de mare, plajă, aer, Soare,
Într-un șezlong, pe-un yacht de lux, mă lăfăi, fără griji, acuma,
Mă legăn între palmieri, într-un hamac, să uit ce-i bruma,
În câte-un port (exotic Rai!) trag la hotel de multe stele,
La gât am lanț neprețuit, pe degete sclipesc inele,
Toți mi se-nclină, mă servesc, umili, cu zâmbetul pe buze,
Unii m-adapă, mă hrănesc, alții încearcă să m-amuze,
Maseuri și fotografi se-ntrec care să-mi facă vreun serviciu,
Eu vreau atât: doar să petrec, că viața asta-i un deliciu,
All-inclusive sunt toate-aici (plăteam, oricum, că am de unde!)
Mai vreau de Moarte, ca de Fisc, să fug, dar nu mă pot ascunde…
Cât umbră fac pe-acest Pământ, aici, acum, e Paradisul,
Oricărui sclav un singur sfat: ‒ Taie la stuf, urmează-ți visul!“

Călătoria, nu v-am spus, avea inclusă și-o surpriză
(Nu ca Titanicul, cândva: ciocnirea, noaptea, de-o banchiză)
Fiind voiajul spre final, au acostat pe-o insuliță
Ce nici pe hărți nu apărea, retrasă, tainică, pestriță,
Cu flori cum nu s-au mai văzut și păsări nemaiauzite
Cu arbori parcă din povești, cu ramuri veșnic înfrunzite,
Cu băștinașii primitori, ce încă țin străvechi tradiții
Și pentru care Lumea-i rit și-un amalgam de superstiții,
Sau, cel puțin, așa-i părea milionarului excentric
Ce-ntregul Univers credea că-n el se ține, egocentric!

O parte dintre pasageri au debarcat să viziteze,
Să-și facă selfie peste tot cu telefoane veșnic treze,
Să cumpere pe mai nimic neînsemnate suveniruri,
Oripilați: „‒ N-au service-room, wi-fi, w.c.-uri, dușuri, deal-uri!“
Dar au cules cochilii mari pe plaja albă, dulce, fină,
În timp ce briza-i răcoarea cu adierea ei senină,
Apoi s-au dus spre sat, voioși, cu mersul legănat, agale,
Să-și umple timpul cu povești și cu trăiri paranormale,
Să bucure, prin inedit, șocând, papile gustative,
Și să danseze din buric, pe lângă foc, dansuri lascive,
Să umple-apoi cu amintiri rețea de „socializare”,
Să crape cel ce e-n nevoi: și de muncește, tot nu are!

Și personajul nostru, demn, pornit cu cârdu’, tropa-tropa,
(Doar e milionar sadea, nu de carton, ca-n Europa!)
Făcu un tur complet cu toți, cum și prevede Protocolul:
Din zori și până-n asfințit la insulă i-au dat ocolul.

Însă John Doe ce-a observat în raza blândului crepuscul?
Un lucru simplu, intrigant, dar totuși, aparent minuscul,
Un viciu nu prea întâlnit sau – cine știe? – chiar o hibă:
Cam fiecare băștinaș, pe lângă propria-i colibă,
Ori singur, ori cu toți ai lui, citea cu interes o carte
Fără de poze, mare, grea, cu scrisul mic și mai aparte,
Având coperți anoste rău, plictisitoare, negre, mate,
Ce pot ascunde întâmplări și personaje șterse, plate…

„Aceeași carte? Toți? Chiar toți? Ce poate însemna aceasta?
O fi de bine sau de rău? Ne-aduce râsul sau năpasta?“

Dar mare-i fu uimirea, când, pe căpetenia-n etate
Văzu, cu ochelari pe nas, dând foi cu degete-nsetate!

‒ Ce faci matale, șef de trib? În loc să cânți la ukulele,
Că să atragi mai mulți turiști, stai și citești la poezele?

‒ Nu-i poezie, dragul meu, e Cartea Cărților, Scriptura,
Scrisoarea de la Dumnezeu să vindece mânia, ura
Și răzbunarea, ochiul rău, minciuna, crima, lăcomia
Și patima de orice fel care sugrumă omenia!

‒ Păi, te credeam mai destupat, față de ăilalți, turma multă:
Când de supunere nu știu, de bice pe spinare-ascultă!
Dar dumneata, care-i conduci, se presupune-a fi mai tare
În rațiune și-n cuvânt, că asta-i legea celui mare!
Cum poți să crezi minciuni străvechi, fade iluzii desuete,
Azi, când Știința a sporit și face-n Spațiu piruete?
Avem computere, roboți și sateliți și avioane,
Dar voi nu știți ’nălța la cer nici colorate lampioane!
Purtând pe umeri, mii de ani, poveri gentilico – tribale,
Strămoșii voștri poate-aveau și obiceiuri canibale!

‒ Prietene, să-ți spun ceva: cândva eram războinici strașnici,
Însă acum, după cum vezi, noi suntem primitori și pașnici.
Numești iluzii și minciuni tot ce e Pronie Divină?
De nu am crede, tu ai fi chiar felul principal la cină!

Morala:

Spun unii: „‒ Vai, Credința-nșală,
E doar atât, cârjă mentală,
Că n-are pic de adevăr!“

Dar când atârni de-un fir de păr
Cu viața ce ți-e idol greu,
Să vezi ce bun e Dumnezeu!

vineri, 21 februarie 2020

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Hawaii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 aprilie 2022