Eugen Serea
Kenosis

Învață-mă, stâncă, să tac totdeauna,
Ca om să nu știe ce știu sau ce nu,
De rece mă bate când ploaia, când Luna,
Tăcerea să-mi fie atavic atu,
Nici ochiul furtunii, nici păsări de pradă
Adâncul ființei în veci să nu-l vadă.

Fântână adâncă, destăinuie-mi Arta
Ca-n apele negre să-mi fie doar cer,
Concentrice unde să-mi tulbure harta
Iluziei Lumii a toate ce pier,
Răcoarea să stingă străine ecouri,
Sub pânza de vise să doarmă lingouri.

O, grotă ascunsă, dă-mi liniște sfântă,
Ia-mi grijile toate pe-al pietrei altar,
Aprinde-le râvna și binecuvântă
Doar purificarea prin lacrimi de jar
Și orb ca un vierme, și mut ca un pește,
Să pipăi Lumina, în mine când crește.

Aș vrea să am pacea din iezer de munte,
Arar mă-nfioare, în chip nevăzut,
Blajinele zâne cu stele în frunte,
Sălbatice iele cu-al morții sărut,
Oglinda să-mi fie o trecere lină
Din cubul terestru în Sfera Divină.

Să gust liniștirea, departe de toate,
Aș vrea să se-ntâmple, deși nu știu cum
Și nici de e vremea, nici dacă se poate,
Sau dacă se-nfundă poteca în scrum,
Că nimeni nu prinde, cu mâinile goale,
Din vânt o aripă, din fum rotocoale.

Și-n starea de rugă, în gest de-nchinare,
Strunindu-mi simțirea cu hățuri de zei,
În inimă, mintea, găsind alinare,
Tăcut, se-odihnește de spaimele ei
Și las ca să vină, cum las ca să treacă
Torent de iluzii prin albie seacă…

joi, 23 iunie 2022

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Kenosis/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 iulie 2022