Eugen Serea
Nu

De-ar fi să stau în fața Lui, să mă întrebe-n Veșnicie:
„Mai vrei să te mai naști din nou, să fii în lut făptură vie?”
I-aș mulțumi pentru ce-a fost, cu toată buna cuviință,
Aceluia prin care am cuvânt și viață și ființă,
Și i-aș răspunde, tremurând, Părintelui a toate cele:
– Mi-au fost deajuns câte-am trăit, puține bune, multe rele,
M-au frământat, m-au modelat, m-au pus în foc să mă-ntărească,
Destin oricărui vas de lut în existența pământească,
Mi-au fost, pe rând, și iad, și rai, prăpăstii largi și culmi albite,
Oceane-adânci, deșerturi reci și aur, câteva pepite,
Mă bucur doar că au trecut, nu le mai vreau încă o dată,
De s-ar putea, voi sta aici, în preajma Ta, Slăvite Tată!

Acolo, jos, e-un loc urât, amestec de lumini și umbre,
De legi create inutil, un catalog de dogme sumbre,
Un bâlci de vechi deșertăciuni, un iarmaroc de noi ispite
În care șmecheri de doi bani vând proștilor numai pirite,
Un teatru antic, plin de măști, în care plâng și râd aiurea
Copaci umblând, iar spectatori fac „-Bis!”, dar nu mai văd pădurea;
Flămânde fiare mișunând, mâncându-se una pe alta:
Artiști furându-și reciproc, invidioși, penelul, dalta,
Condeiul mult prea ascuțit e lesne frânt, c-așa-i mai bine,
Ca nu cumva un spirit viu, scriind, să-i facă de rușine!
În circul ăsta ambulant, menajeria-i Artă pură,
Că animalele nu știu ce răzbunări se nasc din ură,
Nu vor comori, nu strâng averi, n-au lăcomie de putere,
Nu se disculpă orișicui că „ochii văd, inima cere”
Și pasc atât, după nevoi, vânează doar când le e foame
De nu mai au zăbrele cuști, dar n-au politice binoame,
Cu dracul frate nu se fac, nici cât ar fi să treacă punte,
Masculii nu sunt Alfa toți, nici însemnați cu stea în frunte,
Ci fiecare-și vede, mut, de rânduiala lui străveche,
Când dorm, închid un singur ochi și nu se culcă pe-o ureche.

Hei, câte-am tras și-am suferit în Lumea oamenilor, dură,
Cu-a lor spoială de bun-simț, de educație, cultură,
Peste haznale mirosind, peste morminte profanate,
Cu lacrimi false cumpărând chiar și iertarea de păcate,
Aleargă toți după desfrâu, unii trăind în opulență,
Dar mândri propovăduiesc a spiritului decadență,
Își tot cioplesc un „dumnezeu” din pofta firii blestemate,
Deșertăciuni, vânări de vânt, le țin ca scumpe nestemate,
Arcași ai timpului pierdut, ar trage doar în mărul Evei,
Ar stoarce orice fruct oprit de-ntreaga strălucire-a sevei,
Scot numai drepturi pentru om și nici un fel de obligații,
Minorități la liber, tot, majoritățile au rații,
Pe scară urcă non-valori, adeseori e răsturnată,
Sunt prinți luați drept cerșetori și hoți votați fără de pată,
Câți ventrilogi nu trag pe sfori umanele marionete?
Câți filfizoni cu barbișon nu-njură de pe trotinete?
Manifestând pentru orice, se militează-ntruna, pașnic,
Pentru o lume fără Cer, cu patimă crescândă, strașnic,
Ce-i anormal este normal, normalul este de Ev Mediu,
Esența omului de rând e o cetate sub asediu,
Atâtă zbatere-n zadar, război într-un pahar cu apă,
De parcă nu tot în pământ și-n patru scânduri or să-ncapă!

De-aceea, Doamne, mă repet, nu mă trimite iar în Lume,
În viermuiala fără sens pentru putere, bani și nume,
Să-nvăț să merg și să vorbesc, să scriu și să citesc, cu trudă?
Am supraviețuit, plângând, captiv în jungla asta crudă!
A trebuit s-agonisesc cameleonică armură,
Gustând amarele vânzări și a trădărilor arsură,
Am șerpuit cum am putut printre pericole ascunse,
Am fost lovit când le-am adus Lumina Tainei Nepătrunse,
M-au așezat ca pe-un pion, pe tabla lor, străină mie,
Schimbând la reguli în plin joc, și asta încă din pruncie,
Și-au șters de mine, ca de-un preș, noroiul sufletelor slute,
Mi-au aruncat, ca pe-un gunoi, nefericirile trecute,
Când m-au mințit că-s cineva, au vrut doar să mă folosească,
O catapultă să le fiu, stima de sine să le crească,
Ce cuib de viespi, greu, imoral, ce furnicar de interese,
Ce umeri stele mari ar vrea, deși nedemni să poarte trese,
Câți doctori falși, pe plagiat, ce frunți visându-se cu lauri,
Câți Feți Frumoși, pe tastaturi, cred că ucid, real, balauri,
Câte matroane durdulii se văd fecioare Cosânzene
Și câți păstori fără de Har înșeală turmele mirene,
E-atât de mult orgoliu-n toți, dar și prostie agresivă,
În coji de nucă separați, dar împreună în derivă
Pe-o mare plină de furtuni, fără busolă, fără hartă,
Rugând Norocul să le dea un ajutor de Quintă Spartă,
Că mă-nfior doar cugetând la colcăiala de dorințe
Avide doar de-Aici și-Acum, negociind pe suferințe,
Pentru-mplinirea unui scop călcând, solemn, peste cadavre,
Justificându-și, reciproc, sadismele prin dulci palavre…

O, nu mai vreau să fiu din nou rotiță în acest ceasornic,
Abia ieșit din Teseract, nu-l mai doresc, e nestatornic,
Își schimbă fețele oricând, glisează planuri, cască falii,
Năucitor, m-a tot plimbat din geam de morgă în vitralii,
M-a aruncat în gropi cu lei, m-a pus, apoi, pe postamente,
Fete Morgane mi-a vândut, m-a șters, rânjind, din testamente,
Târziu, m-a lepădat pe-un țărm
Necunoscut de nicio rută,
Pe-o insulă cu palmieri, doar de taifunuri des batută,
Ca pe un Robinson naiv, crezând în alte începuturi,
Nu, multumesc, nu însetez să sorb din înverzite ciuturi,
Nu mă întorc într-un abis ce s-a văzut fără Lumină
Rămân aici, în sferaTa…
Aștept uitarea să-mi revină…

duminică, 19 iunie 2022

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Nu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 iunie 2022