Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Eugen Serea – Poetul ( lll )

Eugen Serea – Poetul ( lll )

Eugen Serea
Poetul ( lll)

Poetul,
Incă din zori,
Deschide larg ferestrele sufletelor,
Trage adânc în piept
Aerul nostru de trufie
Și scrutează orizontul Cunoașterii:
Doar, doar o vedea
Pe Taborul sincerității
Schimbarea Sa la Față
Înaintea Credinței,
Nădejdii
Și Dragostei,
Căzute cu fețele la pământ;
Dar nu vede decât Întunericul…

Și ce-I mai rămâne de făcut
Decât să se roage,
Să plângă
Și să scrie?!

Poetul
Iese apoi afară din Sine,
Până în Ghetsimanii ne-vegherii
Și ai vânzării…
Și, aplecat peste fântâna fără de Apă
A inimilor noastre,
Își strigă Numele
Așteptând cu încordare
Ecouri…
Dar nu aude decât Tăcerea…
De aceea
E atât de trist
Că sudoarea I Se face
Picături de Sânge
Sfințind pământul însetat…

Și ce-I mai rămâne de făcut
Decât să se roage,
Să plângă
Și să scrie?!

Poetul
Gustă mizeria condiției umane
Prin toți porii Ființei Sale
Și astfel,
Împovărat cu ea,
Îngenunchează la Tronul Vieții
Și o așază la picioarele Tatălui
Cu supunere de Fiu,
Ca pe o ofrandă de mare preț,
Reverberând întâiul Gest Iconic
Care a născut Creația din Neant
Prin Cuvânt…

E-atâta pace în hrănirea Sa
Din resturile noastre,
Încât uităm de Întrupare
De Cruce,
De moarte
Și de Înviere…
Îl știm undeva,
Acolo,
Sus,
Înălțat de-a dreapta Tatălui
În Slavă,
Și ne mai amintim de El
Numai așa, în treacăt,
Prin valurile Tiberiadei,
Când se întețește vântul și frica
Și ne chinuie foamea, setea și frigul…
Dar în loc de Cuvânt, Apă Vie și Lumină,
Îi cerșim doar resturi de Cer
Pentru cortul acesta trecător…

Și ce-i mai rămâne de făcut
Decât să se roage,
Să plângă
Și să scrie?!

Poetul
Adulmecă sfios
Crinii, lăcrămioarele și trandafirii
Talanților fiecăruia
Îngropați în lutul firii vechi…
Mireasma lor se face
Salomee, Veronică și Marie din Magdala:
Prunci plăpânzi,
Adormiți la pieptul de Dor
Al Preacuratei Maicii Sale…
,,Simțiți adierea Harului?”
Ne întreabă El cu bucurie…
Dar în loc de răspuns
Noi îi oferim, generoși,
Ce-a mai rămas ne-ofilit:
Dar spinii trandafirilor,
Să-I împletească urlând
Demonii noștri lăuntrici
Coroană de Împărat…

Și ce-I mai rămâne de făcut
Decât să se roage,
Să plângă
Și să scrie?!

Poetul
Pipăie blând
Rănile noastre deschise…
Le stoarce puroiul
Cu sfintele sale pleoape
Și toarnă peste ele
Vin și untdelemn
Ca să aline și să vindece…
Ne duce în Casa de oaspeți
Pentru a ne înfia Dragostei…
Dar nu uită să lase,
Ca arvună a Ceea ce va să fie,
Cei doi bănuți ai văduvei,
Ca să Se poată înălța liber
Pe Altarul crucii fiecăruia,
Cu mâinile îndepărtate
Ca în așteptarea unei dulci îmbrățișări
Îndelung dorite
Și prea amânate:
,,Luați,
Mâncați și beți!
Acestea-Mi sunt Trupul și Sângele!
Mă frâng și Mă vărs pentru voi
Spre iertarea păcatelor
Și Viața de veci!
Amin!”
Dar pentru că nu-I mai aducem
După cuviință
,,Ale Sale dintru ale Sale,
De toate și pentru toate”
Poetul
Rămâne tot însingurat
Pe Sfântul Prestol…

Și ce-I mai rămâne de făcut
Decât să se roage,
Să plângă
Și să scrie?!

Poetule,
Spune-mi, Te rog,
Pentru Numele cel Sfânt
Al Tatălui Nostru:
Care este condeiul
Ce-mi scrie direct pe inimă?
Cu ce-ai săpat
Cele zece porunci în piatră?
De ce mă ustură inima
De parcă mi-ai presărat peste ea
Sarea pământului
Și Lumina lumii?

Poetul
Mi-a întins Mâna Sa dreaptă
Și-a așteptat…
Eu i-am ridicat ușor,
Cu frică și cutremur,
Mâneca albă, însângerată,
Și am văzut,
Ne-ruginit,
Pironul…

Și ce-mi mai rămâne de făcut?

Facebooktwitterby feather