Eugen Serea
Seceta

Din mâini de înger răzbunând tăcut
Vărsări de sânge de martir prin veacuri,
Cupa mâniei sfinte ce-a zăcut
Prea mult în așteptarea altor leacuri,
Își varsă întreg cerul prefăcut
În frica morții zilnicelor fleacuri..

Și cu arvuna Iadului inundă
Întreaga omenire apostată:
Întunecată, lacomă, imundă,
Damă de lux, lăsându-se-acostată
De tot ceea ce-n simțuri îi abundă,
Căci diavolul, în noapte, i-a fost tată…

Deșertul zilei nu ne-a fost deajuns:
Visele noastre-s nopți de Walpurgie…
Fiindcă păcatul lumii Te-a străpuns,
Îngeru-a trâmbițat prima urgie:
Demoni ce și-n Altar ni s-au ascuns,
Ne râd în nas în orice ierurgie…

Și nimeni nu se-ntreabă: ,,Până când?”
Sau cel puțin, un sincer: ,,De ce, oare?”
De parcă s-a topit și-al nostru gând
Incinerat în lipsa de pudoare
A rugilor ce-ncearcă, blestemând,
S-acuze pe Iisus de prea mult soare…

De ce să declanșăm secesiuni
Păcatelor, când lumea se declină?
Mai bine s-afișăm procesiuni,
Doar pentru ploaie, omul Ți se-nchină:
,, Iisus, n-ai licitat concesiuni
În Rai, la cei cu punga veșnic plină?!”

Ne iartă, Dumnezeule din cer,
Că am făcut Infern din dulcea vară…
De când ne-am închinat la zei de ger,
Din viața noastră noi Te-am dat afară…
Auzi, neauzitul plâns stingher
Ce-Ți roagă-n inimi Ploaia Sfântă, iară…

( vol. Călărețul Ultimei Umbre)

Facebooktwitterby feather