Eugen Serea
Țărmul final

Am rătăcit destul cu nava mea
Pe mări și pe oceane neștiute,
E vremea s-ancorez, lin, pe o stea,
În portul sfânt al arcelor pierdute,
Acolo unde-n pace vin la mal
Corăbierii ultimului val.

N-am adunat, prin viață, mari comori,
Nu duc, pe veci, secrete în uitare,
Într-un sipet Luceafărul din zori
Și Sirius, Polaris, perle rare,
Cuminți, vibrând vioi când le deschid
Hotarele subcuanticului vid.

M-am întâlnit cu Moartea mai mereu,
Monștri marini pândeau să mă înghită
Ca să mă lepăd chiar de Dumnezeu
Ca un tâlhar pe-o cruce neiubită,
Abisul ispitindu-mă, ades,
Cu străluciri în bezna de eres.

Pirați mă abordau, cruzi, sfidători,
Cotrobăind prin cală după vise,
Dar mă lăsau în viață, temători,
Găseau doar cruci, icoane, antimise
Și-un papagal, pe umărul său stâng,
Striga: „- Hei, căpitane, ești nătâng!”

Ca și prin calm ecuatorial,
Trecut-am prin furtuni de sentimente,
În suflet, serafimi în recital,
În trup zăceau schelete-n sedimente,
La orizont, când nori și când senin
Mă adăpau cu miere și pelin.

Și, ani trecând, chiar hărți făcute sul
Se zdrențuiau… Și cine să citească
În ele rute, antic preambul
Al unui Foc fără amnar și iască?
Mușca adânc rugina din sextant…
Busola mea? Grafit și diamant.

Acum e timp să trag la țărm, supus
Și vele să cobor de pe catarge,
Să arborez steag alb, sus, cât mai sus,
Aud clepsidra vieții cum se sparge
Și sângerează clipe de nisip
Asemănare Jertfei, după Chip…

marți, 31 mai 2022

,

Facebooktwitterby feather