Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Eugen Serea – Viscolul

Eugen Serea – Viscolul

Eugen Serea
Viscolul

E noapte-n orașul ce doarme sub munți
Și viscolul urlă a spaime de moarte,
În visele noastre-nghețate sub frunți
Părinții ni-s tineri, copiii – cărunți
Și mirul se scurge din amfore sparte…

Se vaită rafale s-acopere luna…
Și stelele unde și când s-au ascuns?!
Deșertule orb!…Îmi e, frate, totuna…
Și ninge și ninge și ninge întruna
Și dunele albe în mine-au pătruns…

Ce iarnă e-n mine!…Și păsări de frig
Se zbat să se-ntoarcă în iarna de-afară…
Când scapă-n furtună, le plâng și le strig
Ca pruncul ce-așteaptă zadarnic pe dig
Tăticul să vină, în fiece seară…

Dar vântului, poate, îi sunt doar o pradă,
Că-n drumul spre casă n-am urme de pași…
Doar îngeru-mi face potecă-n zăpadă
Și bate din aripi, ninsoarea să cadă,
Să sperie lupii, în urmă rămași…

Și nu văd nici case, nici oameni , nici brazi,
Troienele urcă spre cerul ce nu e…
Ce-i veșnicul mâine?…Ce-i ieri?…Ce e azi?…
Să sui e o vreme, e-o vreme să cazi,
Dar inima-i cruce străpunsă de cuie…

Departe e lumea și toate-s deșarte
Și cât de curând voi apune sub nea,
Sunt fulg de zăpadă de cealaltă parte
A inimii albe de Timp ce desparte
O Iesle, în noapte, de inima mea…

( vol. Vecernie – București, 2011)

Facebooktwitterby feather