Civilizaţia europeană este caracterizată printr-o combinaţie unică de artă şi cultură, derivată din tradiţia iudeo-creştină. Această civilizaţie este unică prin faptul că şi-a dezvoltat o activitate umană bazată pe ştiinţă. Ştiinţa a fost suficient de puternică pentru a crea concepţia modernă despre lume şi societate. Transpunerea ştiinţei în tehnologia occidentală a dat, în mare parte, naştere lumii moderne, într-un sens fizic. Această poziţie superioară a ştiinţei se datorează combinaţiei convingătoare dintre gândirea raţională şi demersul experimental.
Activitatea ştiinţifică poate fi rezumată la trei caracteristici esenţiale: reducţionismul, repetabilitatea şi infirmarea (contra argumentul). Activitatea umană, având de-a face cu o varietate de probleme reale, le reduce complexitatea prin experimente, ale căror rezultate sunt validate prin repetabilitate, iar cunoaşterea este obţinută prin infirmarea ipotezelor. În mod clar, datorită faptului că activitatea ştiinţifică se bazează pe reducţionism, gândirea ştiinţifică este sinonimă cu gândirea analitică.
Idealul reducţionist poate fi observat, practic, în întreaga ştiinţă din secolele XVII, XVIII şi XIX. Abordarea ştiinţifică subliniază necesitatea reducerii situaţiei observate, pentru a spori şansa obţinerii de observaţii ce se pot reproduce pe cale experimentală. În ce măsură poate metoda reducţionistă să facă faţă complexităţii?
Lumea în care trăim este un complex de entităţi, situaţii şi stări, cu legături strânse între părţile componente. Nu-i putem face faţă în această formă şi suntem nevoiţi să o reducem la elemente pe care le putem examina separat. Astfel, cunoştiinţele noastre despre lume apar ca “subiecte” sau “discipline” diferite şi, în cursul istoriei, acestea se schimbă, pe măsură ce cunoştinţele noastre evoluează.
Natura nu constă însă din fizică, chimie, biologie etc., acestea fiind diviziuni arbitrar create de om, un mod convenabil pentru a duce la bun sfârşit sarcina de a investiga misterele naturii. Deoarece, de la început, educaţia noastră este dirijată în termenii acestei diviziuni, în subiecte şi discipline distincte, nu este uşor să ne amintim, permanent, că diviziunile respective sunt făcute de om şi sunt arbitrare. Abia în secolul XX au apărut provocări semnificative la adresa reducţionismului. Cea mai serioasă a fost apariţia teoriei sistemelor. Motivaţia este aceea că, deşi metoda reducţionistă poate face faţă problemelor definite în laborator, ea nu poate face faţă problemelor lumii reale.
Ştiinţa ne furnizează sintagma “abordare ştiinţifică”, aşa cum sistemele furnizează sintagma “abordare sistemică”. Ştiinţa se ocupă de aşa numite “legi ale naturii”, de regularităţi; sistemele se ocupă de iregularităţi, de haos. Problemele legate de teoria generală a sistemelor constau în faptul că acestea ne privează iniţial de confortul mânuirii detaliului, încurajându-ne să avem în vedere o viziune mai amplă. Pentru a înţelege sistemele trebuie să ne mulţumim cu înţelegerea relaţiilor, în locul faptului absolut. Teoria generală a sistemelor introduce obiective duale, respectiv idealism versus realism, înţelegere versus consens.
Pe de altă parte, forţa teoriei generale a sistemelor constă în faptul că oferă un limbaj unic şi un set de legi unic pentru oricare dintre ştiinţe. Astfel, ne oferă potenţialul de a înţelege funcţionarea organizărilor de probleme, oameni, evenimente, idei şi întâmplări.
Raţionamentul sistemic se bazează pe următoarele principii: 1) întregul este primordial, părţile ocupând un loc secundar; 2) părţile formează un întreg indisolubil, în care nici-o parte nu poate fi afectată, fără a fi afectate şi celelalte părţi; 3) părţile îşi joacă rolul în lumina scopului pentru care există întregul; 4) natura părţii şi funcţia ei derivă din poziţia pe care o ocupă în întreg, iar comportarea ei este reglementată de relaţia întreg – parte; 5) orice abordare trebuie să înceapă cu întregul, ca premisă fundamentală, iar părţile şi relaţiile dintre ele să fie tratate ca elemente de dezagregare a întregului.
Teoria sistemelor se distinge prin faptul că se poate aplica în orice domeniu (natură, societate, artă etc.). Este vorba, în fapt, de o metadisciplină al cărei obiect de studiu poate fi extins dincolo de orice frontieră.
Un sistem se compune dintr-un ansamblu de componente, ce pot fi “elemente sau subsisteme”. Distincţia este importantă. O componentă poate fi considerată element, dacă nu mai poate fi dezagregată în părţi componente. În schimb, pentru ca o componentă să fie considerată subsistem, ea trebuie să aibă toate calităţile şi caracteristicile unui sistem, inclusiv faptul de a putea fi dezagregată într-o serie de componente care, la rândul lor, vor fi elemente sau subsisteme.
Conform figurii, sistemul este format de tot ce există în interiorul marginii (1); există un subsistem (2) şi şase elemente (aaa, bbb, 2 x ccc, 2 x ddd). Există, de asemenea, componente sau elemente (5) în afara graniţei sistemului şi acestea sunt poziţionate în împrejurimile sistemului. Pentru a sintetiza cele afirmate anterior, un sistem este un set de două, sau mai multe componente, ce îndeplinesc următoarele trei condiţii: 1) comportamentul fiecărui element are efect asupra comportamentului întregului ; 2) comportamentul elementelor şi efectele acestora asupra întregului sunt interdependente; 3) indiferent de modul cum sunt formate subgrupele elementelor, fiecare are efect asupra comportamentului întregului şi nu are nici-un efect independent asupra acestuia.
Un subsistem este un întreg ce nu poate fi divizat în părţi independente fără a fi afectat scopul pentru care a fost creat. Proprietăţile de bază ale unui sistem, luat ca întreg, derivă din interacţiunile părţilor. Aceste interacţiuni se pierd atunci când sistemul este dezmembrat. Cu alte cuvinte, un sistem este un întreg ce nu poate fi înţeles prin analiză.
Repere bibliografice: 1.Hamilton, A. Management by Projects. Achieving Success in a Changing World. Oak Tree Press, Dublin, 1997; 2.Neagu, C. Tratat de Organizare Industrială. Ed. MATRIXROM, București, 2010.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..