Florin T. Roman: Ce mai faceţi, domnule Eminescu?
MIHAI EMINESCU: Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolu-l ascult. (Revedere)
Dar în restul anului?
Problema morţii lumii o dezleg. (Cărţile)
Ce e poezia în opinia Domniei voastre?
Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. (Epigonii)
Mai scrieţi poezii?
La ce?… Oare totul nu e nebunie? (Mortua est!)
Sunteţi marele nostru poet naţional, se ştie. Dacă aţi continua să compuneţi versuri aţi putea dobândi o faimă universală, egală poate cu cea a lui Shakespeare sau Baudelaire… N-ar fi păcat să abandonaţi pana?
De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? (…) De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? (Scrisoarea II)
În acest veac, al XXI-lea, trăiesc şi se manifestă câţiva intelectuali români „postmoderni”, progresişti, care susţin că sunteţi autohtonist, antisemit, chiar xenofob…
Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă! (ziarul „Timpul” din 23 mai 1882). Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar. (ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879). Zică toţi ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece. (…) Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă, (…) Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate. (Glossă). Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură. (Scrisoarea II).
Un astfel de intelectual progresist, istoric de profesie, ale cărui scrieri sunt foarte promovate atât pe plan intern cât şi internaţional, susţine că sunteţi un paseist incurabil, că aveţi obiceiul de a vă plânge des, de a vă refugia în trecut, de a urî cu multă patimă, de a iubi prea intens, până la sentimente naţionaliste etc. Acest formator de opinie a reuşit să inducă, în mare măsură, în conştiinţa românească actuală, ideile de mai sus. Au apărut, totodată, voci care susţin că aţi luat celebra boală de la femei de moravuri uşoare, că sunteţi „iresponsabil”, că aţi fi spus, într-o împrejurare în care aţi văzut o femeie frumoasă: „Dacă nu fac rost de şapte galbeni până mâine, mă împuşc!” Cum le răspundeţi?
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii.(…) Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. (Scrisoarea III). Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. (Scrisoarea I).
Un alt intelectual foarte mediatizat, jurnalist de profesie, susţinea într-un interviu televizat că sunteţi ateu, iar ca origine nu sunteţi român. Care e adevărul?
Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul? (Criticilor mei). Urechea te minte şi ochiul te-nşală. (Mortua est!). Să reciteze versuri de-ale mele (Odin şi poetul): „Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (Rugăciune); „O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.” (Răsai asupra mea…); „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. (Rugăciunea unui dac).
Jurnalistul respectiv invocă versurile Domniei voastre din Împărat şi proletar: „Religia – o frază de dânşii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug…”, precum şi o scrisoare pe care aţi adresat-o cândva Veronicăi Micle, în care aţi fi lăsat să se înţeleagă faptul că nu credeţi în viaţa de după moarte.
Vai! Tot mai gândeşti la anii când visam în academii/ Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii. (Scrisoarea II). Să reciteze versuri de-ale mele (Odin şi poetul): „Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:// „Cântări şi laude-nălţăm/ Noi, Ţie Unuia,/ Primindu-L cu psalme şi ramuri,/ Plecaţi-vă, neamuri,/ Cântând Aleluia!// Christos au înviat din morţi,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!” (Învierea).
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătări şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. (ziarul “Timpul”, IV, nr.25, 2 februarie 1879)
Am înţeles. Sunteţi un om profund credincios. Dar n-aţi răspuns la afirmaţia că n-aţi fi român autentic.
Deşarte vorbe! (Ce şopteşti atât de tainic…) Când privesc zilele de-aur a scripturilor române/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine. (Epigonii).
Iertaţi-mă dacă sunt cam indiscret, dar totuşi, ne puteţi destăinui ce sentimente mai nutriţi faţă de Veronica Micle?
Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă. (La steaua).
Mda. Să trecem la lucruri mai serioase. Cum îi caracterizaţi pe politicienii noştri?
Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. (ziarul „Timpul” din 3 mai 1879). Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic. (ziarul „Timpul” din 8 august 1880). Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată. (ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881).
Dar societatea românească, în general?
Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna. (ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882).
Funcţionează democraţia în România?
Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse. (ziarul „Timpul” din 27 mai 1879). Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiecare centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881). Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi în Parlament nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat. (ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).
Încercaţi o scurtă caracterizare a culturii noastre naţionale la început de mileniu III?
Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei. (ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881). Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor. (ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879).
Cum îi percepeţi pe intelectualii noştri aşa-zişi „de elită”?
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:/ Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele/ şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă.// Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/ Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul ţării noastre: stele. (Ai noştri tineri…). În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma/ Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma. (Preot şi filozof).
Ce părere aveţi despre tinerii poeţi ai secolului XXI, generic vorbind?
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,/ Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,/ Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,/ Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;/ Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,/ Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,/ Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră/ C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. (Scrisoarea II)
Cum se prezintă educaţia în societatea contemporană?
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,/ Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ. (Scrisoarea III).
La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri/ Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,/ Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,/ Până când din şcoala toată o ruină a rămas. (Scrisoarea II).
A propos, ce sfat le daţi elevilor şi studenţilor de azi?
Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s-aibă preţ -/ Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte. (În zădar în colbul şcolii…).
E corupţia chiar atât de extinsă cum se vehiculează în mass media?
Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. (ziarul „Timpul” din 18 aprilie 1879). Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire. (Scrisoarea III)
Vreţi să spuneţi că e vorba despre o inversare a axului valorilor?
Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român. (ziarul „Timpul” din 15 mai 1879). Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindeni punctul de plecare sănătos. (ziarul „Timpul” din 26 mai 1883).
Cum vedeţi România în actualul context internaţional? Mă refer în primul rând la relaţiile cu Rusia şi la cele cu Uniunea Europeană, din care facem parte integrantă.
Noi, poporul român de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi (…) o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident (…) vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut. (ziarul „Timpul” VIII, nr.112, din 20 mai 1883).
În dubla calitate de român şi de ortodox, care e opinia Domniei voastre despre mişcarea ecumenistă?
Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie şi fără de simţ istoric, numai cetăţenii liberi, egali şi înfrăţiţi ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor (…), a putut da mână de ajutor unui element străin a cărui tendinţă este nimicirea noastră naţională. (ziarul „Timpul” III, nr.170, din 4 august 1878).
Mai are România vreo şansă de revigorare? Ce-am putea face în acest sens? Sunt îndeajuns protestele stradale prin care se cere demisia unor guverne incompetente sau a unor politicieni – trădători de ţară?
Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate. (ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879).
Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mănăstiri şi să treacă, într-o reflecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor, ca, faţă cu zgomotul asurzitor al actualităţii, să-şi deschidă urechea sufletească în linişte şi în tăcere legendei trecutului. Exista încă în manuscris o carte românească numită „Ceasornicul Domnilor” care cuprinde în mai multe volume atât înfăţişări din viaţa trecutului cât şi norme de virtute şi înţelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională, şi ei erau prea buni creştini şi prea buni patrioţi pentru ca mărimea misiunii lor de pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros. (ziarul „Timpul” din 10 mai 1881). Mircea însuşi… (Scrisoarea III). Cum nu vii tu, Ţepeş doamne… (Scrisoarea III). Ştefane, Măria Ta… (Doina). Vreme trece, vreme vine. (Glossă).
V-aţi născut într-un sat şi v-aţi petrecut o mare parte a vieţii la oraş. Preferaţi civilizaţia urbană sau pe cea rurală?
Privesc oraşul – funicar -/ Cu oameni mulţi şi muri bizari, (…)/ Şi orologiile bat -/ Dar nimeni nu le mai ascultă/ De vorbă multă, lume multă. (Privesc oraşul – furnicar). Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară/ Scăldată în cristalul pârâului de-argint,/ Să văd ce eu atîta iubeam odinioară:/ A codrului tenebră, poetic labirint;// Să mai salut o dată colibele din vale,/ Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,/ Ce respirau în taină plăceri mai naturale,/ Visări misterioase, poetice şoptiri. (Din străinătate).
Ne puteţi povesti o amintire din copilărie ca v-a marcat întreaga viaţă? Vreo întâmplare veselă, eventual?
Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu şi cu mine./ Din coji de nucă car cu boi/ Făceam şi înhămam la el/ Culbeci bătrâni cu coarne.// Şi el citea pe Robinson,/ Mi-l povestea şi mie;/ Eu zideam Turnul Vavilon/ Din cărţi de joc şi mai spuneam/ Şi eu câte-o prostie. (Copii eram noi amândoi…).
Suntem foarte aproape de sărbătorirea Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Manifestările ce vor avea loc cu acest prilej vor determina oare clasa politică să devină mai responsabilă?
Am voi în adevăr ca serbarea ce se pregăteşte să trezească în inima oamenilor noştri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vieţii publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferinţelor reale ale unui popor. O dorim aceasta, fără a o spera. (…) Adesea manifestările intensive de bucurie lasă în suflete un gol neînţeles, momente în care omul îşi simte izolarea şi nimicnicia. În acele momente, adevărul bată cu degetul la poarta conştiinţelor ce au răspunderea stării de lucruri şi arăte-le calea adevăratei mântuiri. (ziarul „Timpul” din 10 mai 1881).
Aveţi, în încheiere, un mesaj de adresat românilor autentici (atâţia câţi au mai rămas), un mesaj pentru România profundă?
Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: Întoarcerea la fire şi dreptate. (Demonism). Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc! (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie)
Vă mulţumesc şi vă urez Veşnicie fericită în continuare!
by