Preocupată stăruitor de soarta Republicii Moldova, radiografiind sinuosul ei destin istoric după proclamarea independenței, Galina Martea, fiica învățătorului Vladimir Sârbu din Cornești (j. Ungheni), actualmente stabilită în Olanda, ne-a dăruit recent un nou volum, cercetând „filosofia identității moldave” în anii de independență (1991-2020). Basarabia – destin și provocare (vol. 2, editura Tipo Moldova, 2020), promite chiar un posibil serial, adunând articole risipite în varii publicații, axate pe suferința morală și materială a unui stat „capturat”, supus asaltului identitar. Economist de profesie, îmbrățișând o temeinică documentare și o largă paletă problematică, manifestându-se prolific în diferite genuri (poezie, proză, eseistică de amplitudine filosofică), dincolo de activitatea de cercetare, cu deosebire în managementul educational, Galina Martea ia mereu atitudine, se pronunță răspicat, citează din belșug (Rapoarte, agenții de știri, analiști de calibru, site-uri), știind prea bine că Basarabia este, din păcate, un „model al suferinței” (p. 46). Mai mult, independența statală, ca drum nou, redeschis în 27 august 1991, anunțând renașterea, implicit „un alt destin”, a colecționat „efecte decepționante”, numeroase insuccese și dezamăgiri, încât, pe bună dreptate, autoarea conchide: „nu s-a știut ce e de făcut cu ea” (suveranitatea, n.n.). „Răstiginită pe suferință”, Basarabia, săracă și coruptă, a intrat în zona gri. Ca stat slab, falit, „fără resurse și idei”, Republica Moldova supraviețuiește „la limita disperării”, „la răscruci de drumuri”, trădând idealurile naționale. Confruntat cu „puterea demagogiei” și „obscenitatea puterii”, poporul român basarabean (ca să preluăm sintagma folosită de autoare) trebuie salvat, motiv de a propune soluții pentru ieșirea din marasm. Declinul economic, criza identitară, divizarea, stagnarea, degradarea, exodul etc., aduc în prim-plan problema responsabilității morale. Ochiul economistului nu se dezminte; Galina Martea discută argumentat problema reunirii, punând pe tapet costurile și efectele ei, militând pentru protejarea identității și salvarea unității naționale.

Dar înainte de a examina, mai îndeaproape, soarta Republicii Moldova se impune să chestionăm, sociologic, contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geo-politică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate nealterată, cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie), alimentează psihologia „omului marginal”. Ceea ce înseamnă că fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică spaţiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare.

Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce Theodor Codreanu numea, îndreptăţit, o „ruptură ontologică”, obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperator, păstrând, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea Istoriei” e bântuit de o „conştiinţă sfâşiiată”, căutându-şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind – s-a spus – „o ţară în exil”.

Sarcina urgentă ar fi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene a fost exilată, glotonimul limbă moldovenească a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului a devenit un act existenţial. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată de pe calea reîntregirii.

Deşi a trecut printr-o „succesiune de reînvieri” şi regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu-şi „destinul golgoteean” (cf. M. Cimpoi), cu o identitate disonantă faţă de cadrul referenţial românesc. Încât şi literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e şi azi privită ca o literatură paralelă, sperata integrare culturală fiind – spunea cândva L. Ulici – doar un „balsam consolator”, cu obligaţia unei mai generoase receptivităţi din parte-ne.

Să reamintim că, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că după un secol de înstrăinare necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice”. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană  înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură” (D. Matcovschi), în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru limbă, Istorie şi neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism.

Am propus această lungă paranteză deoarece Galina Martea, ea însăși scriitoare, nu putea ocoli chestiunea culturii, ținută – pe fundalul regresului social – „în limitele obscurantismului”, cum afirmă în repetate împrejurări, alături de întregul pachet problematic. Deoarece – scrie ea – ar fi greu să ne imaginăm că societatea basarabeană „ar putea exista fără probleme” (p. 266). Inevitabil repetitivă, cartea d-nei Martea, explorând și problematizând prezentul (dezmățul social, prelungita criză politică, generând confuzie, exodul forței de muncă, datoria externă, violența, școala, familia și, nu în ultimul rând, rolul intelectualității) nu putea ignora moștenirea totalitarismului sovietic. „În lumina trecutului”, cum zice, dezvoltând teoria despre lumină, amintește de foamete, deportări, bibliocid, deznaționalizare, cu știutele efecte nefaste. Să amintim și de proiectul Lilianei Corobca, în chip de coordonatoare, propunând într-un diptic (despre Moldova Sovietică și România) solide „panorame ale comunismului”, cu asemănări (ideologice) și mari deosebiri, descifrând o epocă de mare complexitate. Ca pedagog, Galina Martea analizează și „natura” basarabeanului și ne oferă câteva „învățături” pe axa relației școală-societate-stat-individ, insistând pe sistemul de valori și conștiința națională. Dacă Iurie Colesnic, într-o frumoasă întâmpinare (v. Parabola identității), vorbea despre „povara nemiloasă a destinului” și invoca, cercetând meandrele identitare, „bagajul conștiinței naționale”, Galina Martea, neuitând că e poetă, lansează un Imn al identității, reamintindu-ne că „O limbă în scumpe veșminte / Doinește pământul român”.

Reunind studii dense, de percutanță analitică, cu mărturisit scop instructiv-educativ, citând – în eseistica de rază culturală – din Vianu, Blaga, Rădulescu-Motru etc., Galina Martea ne propune un examen onest asupra „filosofiei identității moldave”. Bănuim că, adâncind subiectul, aducând la zi analizele, aventura editorială va continua, întrezărindu-se acum, prin victoria Maiei Sandu, moștenind o complicată situație politică, o rază de lumină.

ADRIAN DINU RACHIERU

Recenzie publicată în: – Literatura și Arta, Săptămânal al Scriitorilor din R.Moldova, nr.04(3933) din 4 februarie 2021, Chişinău, pag.4; și – Contemporanul-Ideea Europeană, Revistă națională de cultură, politică și știință. Apare sub egida Academiei Române, București, anul XXXII, nr.3(828)Martie 2021, pag.28.

by

Referinţă Bibliografică

GALINA MARTEA ȘI „DESTINUL ISTORIC AL INDEPENDENȚEI”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 februarie 2021