Romanul ”Dincolo de curcubeu” (420 de pag.), primul roman religios din România, a fost scris la Chicago de Cristian Petru Bălan în numai o lună și câteva zile: 16 mai-18 iunie, 1987. Coperțile color au fost realizate de autor. Cartea a apărut la editura ”North America” din Chicago în 1992 și a fost distribuită mai mult gratuit în comunitățile românești din America, dar și în România. Acolo a fost copiată ilegal în 1994 de o editură pirat și pusă masiv în vânzare, schimbându-mi-se puțin numele (Cristian Pătru Bălan, nu Cistian Petru Bălan !), fără a putea afla vreodată cine au fost autorii fraudei. Încă de la apariție, subiectul tratat (o tematică incluzând și un complex roman de dragoste) s-a bucurat de o mare prețuire (printre cititorii acestor pagini numărându-se Regele Mihai I, ex-președintele Emil Constantinescu, Nadia Comănici, maestrul Gheorghe Zamfir, Nicolae Furdui Iancu, Ștefan Hrușcă, Iurie Darie, criticul Aurel Sasu, actorul Ion Dichiseanu, mulți preoți și pastori, scriitori și poeți, studenți, elevi etc. Marele poet creștin Ioan Alexandru, după ce a citit romanul într-o singură noapte, l-a caracterizat cu entuziasm: ”Excepțional !” comparându-l oarecum cu ”Cămașa lui Cristos”. Cartea a fost recomandată la o emisiune a postului de radio ”Vocea Americii” în limba română, precum și de distinșii criticii literari M.N. Rusu și Marian Popa, ultimul descriindu-i acțiunea în monumentala sa Istorie a literaturii române, intitulată ”Istoria literaturii române de azi pe mâine”, dar lucrarea este amintită și în câteva mari dicționare biobibliografice tratând biografiile scriitorilor români.

Din cronicile literare dedicare acestui roman, cele mai ample aparțin lui Ioan Dan și lui George Băjenaru, cunoscuți publiciști români (aceasta din urmă a apărut sub titlul ”Teism și ateism în proza anti-comunistă”, având sub titlul ”O carte despre dragoste și convertire la credință”, romanul ”Dincolo de curcubeu”).

       Am văzut cronica lui Ioan Dan. Acum vom prezenta opiniile criticului George Băjenaru .

Scriitorul și criticul GEORGE BĂJENARU, în cronica ”TEISM ȘI ATEISM ÎN PROZA ANTI-COMUNISTĂ – O carte despre dragoste și convertire la credință”, scrie următoarele:

După revoluția din 1989, literatura română a cunoscut o adevărată explozie de proză anti-comunistă. Cărțlor scrise și publicate până atunci în editurile din Vest, de un Dumitru Bacu, Vintilă Horia, Paul Goma, Virgil Gheorghiu și alți scriitori, li s-au adăugat mereu altele, jurnalele de detenție având un procent precumpănitor.

      Deși o asemenea proză a umplut în ultimii ani paginile multor reviste, precum și rafturile librăriilor din țară și din străinătate, ea este încă deficitară în ceea ce privește  diversitatea tematică, precum și mijloacele de realizare artistică.  În cazul când literatura anti-comunistă trece dincolo de nivelul dispoziției încărcate de fapte și întâmplări extraordinare, trăite de autori în închisori sau în lagăre de muncă  forțată, avem de a face cu mult prea dificilaproză de ficțiune, mai puțin practicată sub acest aspect, din motive lesne de înțeles, o asemenea proză presupunând, firește,  un autor experimentat, de real talent scriitoricesc, capabil să convingă cititorul de urmările periculoase ale impactului ideologic comunist asupra formării indivizilor sociali.

Una din temele extrem de puțin aborate  înproblema românească de ficțiune este și aceea a conflictului dintre teiști și ateiști.  Cartea intitulată ”Dincolo de curcubeu”, de Cristian Petru Bălan, se impune a fi tratataă ca un act necesar de creație, apărut la timpul potrivit. Ea a fost scrisă, după cum mi-a mărturisit autorul,  ”în anul 1987, în numai o singură lună”.  După cinci ani (1992), a apărut la editura ”North America” din Chicago, zăbovirea fiind din cauze financiare. Lucrarea este subintitulată  ”Un roman al convertirii la credință”. Citind-o, am descoperit, filă de filă, ca pe o carte a eliberării sufletești și a îmbunării omului prin creința în Dumnezeu, convertirea din starea de atei întru acea de creștini a celor doi eroi principali , Mihai Doran și Florin Vernescu, fiind în cele din urmă singura cale de transformare a caracterului acestor tineri, într-o vreme când propaganda ateistă din România anilor 1970 reușise să înstrăineze mai ales tineretul țării de practicile religioase tradiționale, încorsetându-i libertatea de gândire și dezumanizându-i, uneori, caracterele, în cazul celor slabi.

Situat la antipodul jurnalelor de disidență, referitoare la aeeași peioadă istorică a deceniului al optulea, cum ar fi, să zicem, ”Culoarea curcubeului” de Paul Goma, în care autorul este el însuși un erou al zilei, în confruntarea cu liderii comuniști și instrumentele lor de tortură, romanul ”Dincolo de curcubeu” aduce, pe parcursul a peste patru sute de pagini, un extraordinar proces de transformări sufletești, datorat în exclusivitate confluenței dintre dragostea mană  și cea divină, într-o societate întemeiată pe o doctrină  ateistă și bântuită de arivism și minciună, autorul însuși dovedindu-se a fi un excelent cunoscător al Bibliei și al religiilor practicate în mod legal sau clandestin în România abuzurilor de tip comunist.  Dacă în viziunea lui Goma  ”curcubeul” este simbolul pământean al pluralismului politic și al democrației spre care tinde lupta anti-comunistă  a autorului erou, în viziunea lui Bălan,  curcubeul pare a fi echivalentul purității  și decantării sufletești a omului. Dincolo de el se produce, precum în povestea biblică a lui Saul (devenit apostolul Pavel), impactul omului cu lumea divină, înțeleasă ca adevăr absolut.

Bănuit de caractere și acțiuni contrastante, împănat cu scene de familie, profesionale, de pustnicie și de credință, cu conflicte determinate de convingeri politice, filosofice, dar  mai ales religioase, romanul lui Bălan începe și se sfârșește cu aspirații omenești tulburătoare, către luminăși adevăr absolut.  Pe această cale, lumina curcubeului este menită să amintească ”de legământul veșnic” al omului cu divinitatea. Trăirea luminii divine, a ”Luceafărului orbitor” de dincolo de curcubeu, rămâne însă un privilegiu al celor aleși, al spiritelor atingând perfecțiunea. Ea poate fi lumina miraculoasă revărsându-se din poeziile lui Lucian Blaga, lumina căutată odinioară de Goga în poezia ”Rugăciune”, ori ”nadirul latent” din poezia lui Ion Barbu sau – de ce nu ? – lumina lucidă a ideilor pure, văzute cândva de Camil Petrescu.

Scris într-o manieră incitantă, cu personaje și acțiuni oglindite prin alternanță sau în planuri paralele, cu o tehnică a contrapunctului menită să finalizeze momente de înaltă tensiune, cu un limbaj colorat și savuros, de la expresia neaoșă românească, până la cele savante, cu dialoguri și comentarii subtile, erudite, romanul ”Dincolo de curcubeu”surprinde și captează de la prima până la ultima pagină, amintind întrucâtva de tehnica și mijloacele de realizare artistică din romanul ”Sertarul cu aplauze” de Ana Blandiana.

Despre ce este ce este vorba? Mihai Doran, un tânăr fiu de preot și un ateu, originar din Ploiești, absolvent al Facultății de biologie din București, profesor în satul Valea Dulce din Ardeal, de unde va demisiona după doi ani de muncă la catedră, este obsedat de ideea de a găsi ”un răspuns fierbinte la o întrebare fundamentală” ceea ce presupune, nici mai mult, nici mai puțin, decât o viață  de”meditație în singurătate”. Gestul său refractar, de retragere din sistemul socio-politic al unei societăți ce îi apare ”plină de contradicții, de mizerie, de crime politice și minciună”, amintește de cel al profesorului Alexandru din romanul ”Sertarul cu aplauze” al Anei Blandiana. Refugiul tânărului Mihai Doran în singurătatea pădurii stârnește o reacție plină de nedumerire și revoltă nu atât din partea colegilor de catedră, cât din partea partea tatălui său, preotul Ilarion, care își numește fiul ”nebun de legat” și îi vine chiar să-l  ”pună la acatiste”…

Dar iată că în timp ce un tânăr se retrage din viața profesională, luând calea codrilor și a peșterilor din munți, un altul, inginerul Florin Vernescu, securist experimentat și activist agresiv, însetat de funcții politice, cândva un infant abandonat la trei luni de la naștere și crescut la o casă de copii din Sinaia, se află în culmea gloriei profesionale, mai ales în cadrul unei uzine de exploatări miniere, al cărei director va ajunge în curând prin acțiuni de sabotare și șantaj, pentru ca mai târziu să i se ofere fncția de ministru al minelor, susținut fiind de un ștab de partid, persoana numărul trei  în conducerea statului, în speranța că Florin va deveni președintele țării și soțul Zoicăi, unica fiică a acelui conducător de partid.

Între timp, Florin urmează și un curs politic postuniversitar. Lucrarea de diplomă cu tema ”Mijloace și oportunități pentru limitarea și eradicarea completă a prozelitismului religios în zonele infestate ale țării oastre” îi dă o mare satisfacție. Sentimentul său de ură adâncă față de religie și practicile religioase îl obsedează. Își manifestă acest sentiment prin ruperea lănțișoarelor cu cruciulițe de la gâtul fetelor (din propria uzină), devenite jucăriile lui din nopți de orgie, prin răstălmăcirea în manieră grosolană  a unor precepte biblice, ori prin ridiculizarea  și desacralizarea unor simboluri religioase, fapte ce le savurează ca pe niște delicii intelectuale. La toate acestea, autorul adaugă comentarii  de ordin politic, religios, științifico-fantastic etc., uneori direct, alteori prin intermediul unor caracyere secundare, unele chiar pitorești (scriitorul Elizeanu, specialist în OZN-uri, urmărit și el de securitate, Dorina, soția lui, bătrânul pensionar  Ioan Rădulescu, bătrânul pastor Iubaș, Veronica, Fidelia ș.a.)

Romanul, în ansamblu, este dominat însă de acțiuni și fapte contrdictorii în care sunt implicate și urmărite îndeaproape destinele celor doi tineri, Mihai și Florin. În timp ce profesorul Mihai Doran va găsi răspunsuri la întrebările sale datorită unei viziuni supranaturale, într-o peșteră din inima muntelui, inginerul Florin Vernescu descoperă în sufletul religios al Veronicăi Marcu, o tânără laborantă din uzina ”Abatajul Roșu”, un loc de refugiu liniștitor și de spovedanie, de eliberare de păcate comise, păcate a căror amintire îi torturează conștiința. Puritatea genuină a Veronicăi are asupra psihologiei lui Florin un efect terapeutic miraculos. El va renunța la perspectiva căsătoriei cu Zoica, nepoată a lui Ceaușescu, riscând astfel pierderea portofoliului de ministru al minelor, ca să nu mai vorbim și de visul lui ascuns de a deveni președinele statului.

Interesante pagini de introspecție și analiză psihologică, însoțite de conflicte exterioare la scara micro sau macrosocială, aduc sub ochii cititorului un  sensibil și unic proces de transformare a unei lichele extrem de inteligente, într-un om cu o etică superioară, întemeiată pe credința în Dumnezeu.  Regăsirea Veronicăi, refugiată între timp acasă, în satul Râu de Mori, din ținutul Hațegului, îi aduce lui Florin remediul spiritual. Întâmplări dramatice petrecute împreună, îl fac să se convingă de puterea miraculoasă pe care o dă omului credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos.

Urmează un delicat proces de inițiere  în credință și de mântuire prin tainele religiei. Ascultarea ca act de înțelepciune are în acest proces rolul determinant. Prezența lui Florin la una din serile religioase  al Oastei Domnului de la biserica din satul Râu de Mori, este un eveniment extraordinar pentru întreaga comunitate. Autorul spune că”venise multă lume acolo, mai multă ca oricând, unii în mod special, fiindcă toți auziseră că un fost ateu, devenit ministru, și un fost prigonitor al creștinilor, l-a acceptat pe Dumnezeu datorită felului cum Veronica Marcu, membră a acestei biserici, l-a putut schimba într-un timp foarte scurt.”  La intrarea în biserică, cei doi tineri vor fi binecuvântați de păstorul lăcașului de cult. În timpul programului religios, Veronica îl acompaniază pe Florin (acum logodnicul ei) la orgă, atunci când acesta interpretează, ”cu o voce splendidă de bariton”, cântecul ”Ce mare ești”. În fața fața credincioșilor prezenți în biserică, Florin face o mărturie, un fel de spovedanie publică despre păcatele și rătăcirile lui. În ochii și cuvintele lui Florin se poate citi bucuria descoperirii credinței în cuvântul Mântuitorului. Este însă întrerupt de urletul vocii răgușite a lui ”Bățău, secretarul de partid de la uzina ”Abatajul Roșu”, pitulat până atunci în fundul bisericii, împreună cu alți trei indivizi. ”Cu asta te-am aranjat, domnule tovarăș director”, strigă Bățău ”cu gura schimonosită de răutate”. Are loc o încăierare între credincioși și securiștii înarmați. Intervenția directă a lui Florin face să se evite o vărsare de sânge. Îndepărtați, trimișii lui Satana se vor opri în drumul lor la o cârciumă, după care vor suferi un accident grav de mașină.

Ce se întâmplă cu Mihai?  După viziunea impresionantă din peșteră și dialogul cu Iisus Hristos, întruchipat din lumina divină de ”dincolo de curcubeu”, tânărul biolog și fost ateu, se va întoarce acasă, cu gândul de a se consacra studiului Sfintelor Scripturi. La sosirea în Ploiești, orașul său natal, Mihai nu mai recunoaște, pentru început, drumul spre casă, spre Biserica ”Trei Ierarhi”, în a cărei casă parohială locuise împreună cu părinții, deoarece sfânta biserică fusese ascunsă de noi blocuri masive de  locuințe. ”Degetul arătător” al dictatorului ateu a făcut să se ascundă prezența multor biserici din țară, după cum remarcă autorul. Ajuns acasă, Mihai va povesti, spre bucuria părinților, cum L-a descoperit el pe Iisus, în acea viziune copleșitoare, amintind despre vocea blândă a Mântuitorului și puternica strălucire a feței și trupului Său.  Pentru întoarcerea lui la credință, Mihai va primi binecuvântarea tatălui său, apoi își va căuta singur rost în lume, fie revăzând cartierul, fie trecând încă o dată prin singurătatea pădurii unde se va întâlni cu scriitorul Elizeanu căruia îi va arăta că acolo scrisese un foarte interesant jurnal de însemnări zilnice pe tematică religioasă, întins pe  zeci de pagini intime, pe care le putem citi și noi…

Descoperind, la rândul său, o nouă cale de existență prin credința în Dumnezeu, Florin își va lua rămas bun de la uzină. Romanul se încheie cu săvârșirea sacramentului botezării creștinilor Florin, Mihai, Fidelia și Codrin. Ritualul are loc în mijlocul naturii, la un râu din apropierea satului și amintește de cel al botezului sfântului Ioan, în apa Iordanului.  Veritabile imagini plăcute de religie creștin ortodoxă, dar și ecumenică, într-o atmosferă tipic românească, simbolizează în chip fericit victoria Teismului asupra Ateismului. Bucuria botezului trezește în inimile tinerilor, odinioară rătăciți, sentimentul purității renașterii. Privirile lor căutând lumina de ”dincolo de curcubeu” semnifică aici nevoia de eliberare totală a omului de poveri necurate, prin Adevărul absolut, întruchipat în ideea de Dumnezeu, ca izvor unic și rațiune a existenței umane pe acest pământ.

Conflictul dintre atei și credincioși, existent timp de peste patru decenii în România, rămâne încă, prin caracterul său supersensibil, un subiect extrem de dificil pentru proza de ficțiune.

Lăsând la o parte unele din divagații de ordin structural, ca și verbalismul căruia autorul îi cade pradă volens-nolens, furat fiind pe de o parte de complexitatea problematicii cărții sale, iar pe de alta de vasta-i paletă de cultură lingvistică și filosofică, spun cu toată convingerea, că meritul scriitorului  Cristian Petru Bălan rămâne acela de a fi produs o operă literară de pionierat, plină de fantezie creatoare și de un nivel artistic vădid superior.

        GEORGE BĂJENARU

NOTĂ DESPRE AUTOR:   George Băjenaru (n. 4 nov. 1938, Tunari, lângă București) este un cunoscut și foarte apreciat poet, prozator, critic și istoric literar, publicist și traducător, membru al Uniunii Scriitorilor Americani și al Academiei Româno-Americane de Arte și Știință, autor a numeroase cărți de succes publicate în țară și Statele Unite (unele bilingve, românî și engleză), un apreciat redactor român la la una din cele mai prestigioase ziare din lume ”The Christian Science Monitor”, care apare la Boston SUA. Cronica de mai sus a fost reprodusă după ”Meridianul Românesc” din 6 martie 1998, pp. 15-17, din Los Angeles.